Cetateanul Popescu - despre cibernetica sociala (?)

Discurs de prim-ministru desemnat

2012-02-09T13:02:00.001+02:00

Stimate doamne şi stimaţi domni deputaţi şi senatori,
stimaţi colegi miniştri desemnaţi,
stimate doamne şi domnişoare, stimaţi domni,

Mi-aş dori să ne reamintim împreună faptul că puterea nu este o recompensă, ci o responsabilitate. Noi, cei prezenţi aici, o deţinem nu pentru meritele noastre personale, ci pentru că suntem purtătorii nevoilor, dorinţelor şi speranţelor celor care au ales să ne delege direct vocile lor.

De prea multe ori am auzit în ultima vreme vorbe mari precum "reformă", "economie", "politici" şi "măsuri". De prea puţine ori am auzit, însă, despre cei pentru care aceste cuvinte au fost inventate: oamenii obişnuiţi, cei pentru care noi suntem de fapt aici. Pentru, şi nu deasupra lor, căci noi suntem umili slujbaşi şi nu stăpânitori ai meleagului.

Reforma, politicile sau măsurile, doamnelor şi domnilor, nu sunt scopuri în sine. Ele sunt doar mijloace prin care noi asigurăm celor pentru care lucrăm împlinirea dorinţelor. Sunt doar căi prin care noi, cei care nu deţinem puterea, ci cărora ne-a fost încredinţat temporar uzul ei, ne îndeplinim menirea pentru care oamenii de acasă ne-au dat încrederea lor.

De aceea m-a mirat întotdeauna lipsa de compasiune care a dominat discursul public al mânuitorilor puterii. Noi, clasa politică, am uitat mult prea adesea că, înainte de a fi deputaţi, senatori, miniştri sau tehnocraţi, suntem purtătorii esenţei sufletelor celor de acasă. Înainte de a ne numi "politicieni" ar trebui să ne numim Oameni. Iar primul pas către această stare este să ne dezvoltăm sentimentul de compasiune umană.

Pornind cu această idee în minte, programul de guvernare pe care l-am construit împreună cu echipa de miniştri desemnaţi a fost creat pentru a aduce în prim-plan nu politicile, nu capacităţile manageriale sau experienţa noastră, ci oamenii simpli pe care îi slujim.

Vă invit, stimaţi membri ai Parlamentului, să îl audiaţi şi votaţi nu ca pe un program aflat undeva în eterul teoriei, ci ca pe o sumă de idei destinate celor de acasă. Dacă ei vor vota în felul lor acest document credem că avem o şansă să facem din România o ţară, nu doar un spaţiu geografic, indiferent care va fi decizia dumneavoastră de astăzi.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Curăţă haznaua gândirii!

2012-01-20T13:33:00.002+02:00

"Toţi sunt la fel", "toată clasa politică e murdară", "toţi au furat de douăzeci de ani încoace", culminând cu obscenul "PDL şi USL, aceeaşi mizerie".

Toate cele de mai sus sunt băşini ale gândirii puturoase. N-am alte cuvinte la dispoziţie, scuze. Dar discutăm despre idioţenii care fie sunt sincere, ceea ce vorbeşte despre IQ-ul celor ce le susţin, fie sunt nesincere (adică sunt elemente de manipulare) şi iar vorbesc despre IQ-ul celor care le adoptă.

Unu, că nu poţi vorbi despre "clasa politică" aşa, în general. "Clasa" e o virtualitate, un concept teoretic inventat pentru a simplifica prelucrarea informaţilor de către creier. Realitatea face ca această "clasă" să fie alcătuită din oameni în carne, oase şi fapte. Poţi să îl compari pe Antonescu cu Băsescu? Pe Udrea cu Alina Gorghiu? Pe Funeriu cu Andrei Marga? Pe Kelemen cu Mircea Diaconu? Poţi doar dacă abandonezi activitatea de a gândi.

Doi, că peste tot în lume "clasa politică" este alcătuită din oameni, care-şi cară păcatele firii în activitate. Să amintesc de Berlusconi? De Sarkozy? De Dick Cheney şi Afacerea "Blackwater"? Nu e cazul, cred.

De ce la noi oamenii ăştia sunt atât de aroganţi în hoţia lor? Răspunsul stă la noi, la "poporeni": pentru că le-am permis! În alte ţări noţiunea de "concerned citizen", de "civic activist" e vie şi se regăseşte în oameni simpli, ca tine, ca mine. Instituţiile statului sunt sensibile la "opinia publică" pentru că ea reacţionează, imediat şi vehement, la orice încălcare a protocolului nescris dintre guvernanţi şi cetăţeni.

La noi cetăţenii au dormit ani şi ani. Cei mai răi dintre politicieni au primit cale liberă de la noi. Pentru că n-am reacţionat, ei şi-au permis. Dacă în alte zări n-ar fi avut nici o şansă, pentru că sistemul i-ai fi rejectat nu de bunăvoie ci sub presiunea cetăţenilor, la noi sistemul i-a păstrat pentru că asta e tendinţa lui naturală, a sistemului. Feedback-ul obligatoriu care ţine politica pe şinele drepte la noi a fost absent.

Aşa că cei care se plâng că avem o clasă politică jegoasă (şi care au dreptate, de altfel, în apreciere) ar trebui să se uite în oglindă: din cauza lor există Adrian Năstase, Dan Păsat, Miki Şpagă şi – finit coronat opus – Băsescu. Pentru că ei le-au îngăduit.

A trecut, mi se pare, vremea încreţirii aristocrate din nas cum că politica pute. Dacă nu vrei să pută, pune mâna şi râneşte!

Dar înainte de toate, pune creierul la treabă, ca să nu te încalece mizeria.

Der Mohr hat seine Schuldigkeit getan...

2012-01-20T11:50:00.002+02:00

... adică provincia şi-a făcut datoria. De la Zimnicea la Dorohoi românii au ieşit în stradă pentru că sentimentul de solidaritate în faţa aroganţei puturoase este catalizatorul cel mai important al protestelor.

De ieri, însă, centrul teatrului de luptă s-a mutat definitiv în Bucureşti. Capitala poate face – sau desface – diferenţa. Oricâţi lugojeni ar manifesta în piaţa centrală (chiar, are Lugojul o piaţă centrală?), tot la centru se decide rezultatul bătăliei.

E rândul bucureştenilor să ducă la capăt ce au început târg-mureşenii, ce au continuat toţi ceilalţi români care au îndurat frigul bucuroşi că s-au trezit din coma civică a ultimilor ani. Ei sunt cei care, în ultimă instanţă, încoronează sau îngroapă România.

Copiii timpului strâmb

2012-01-17T12:54:00.003+02:00

În mod limpede pentru mintea mea, generaţia de copii care au azi între 15 şi 30 de ani (cu aproximaţie) e strâmbă, bolnavă de lipsă de viitor, de depresie şi de derivă. Sau, dacă nu ea ca grup social, o mare parte a celor care o compun.

Întrebarea, ridicată de un anonim (pe care îl respect pentru tristeţea cu care şi-a asumat şi auto-denunţul şi anonimatul), este: dar noi, părinţii, unde eram? Nu suntem mai aproape de ei decât politicienii pe care i-am blamat eu?

Părerea mea (pe sistemul "am o părere, dar nu sunt de acord cu ea") este: da, dar nu.

Pe vremea lui Ceauşescu, părinţii noştri avea "dubla gândire" perfect funcţională: oficial se spune una, realitatea este cu totul alta. Toţi ştiam exact ce gândim şi toţi ştiam exact că nici măcar oficialităţile nu credeau ce spuneau. Ca atare, psihologic vorbind nu exista nici o umbră de îndoială.

Noi, copiii părinţilor noştri, am fost crescuţi cu un set de valori bine consolidat şi larg acceptat în societate: cinste, muncă, şcoală, familie, copii. Pentru succes în viaţă aveai la dispoziţie trei căi: calea politică (lingătorie, mâncătorie, minciună), informativă (şobolanism, mizerie morală, trădare a celor apropiaţi) sau profesională (muncă, cinste, gura închisă, conformism). Deşi plină de privaţiuni, viaţa era uşor de trăit pentru că era simplu de planificat: facultate, stagiatură, muncă, pensie. Punct.

Am intrat în era post-revoluţionară cu aceste valori, despre care am descoperit cu anxietate că nu se mai potrivesc în "noua orânduire". Cinstea era împinsă în ridicol de şmecherie, munca era luată în derâdere de "descurcăreală", şcoala era strivită de bani. O întreagă eră personală s-a dovedit brusc inutilă. A fost ca şi cum am fi descoperit peste noapte că o jumătate de viaţă am trăit o imensă minciună. Ceea ce, într-un fel, poate fi considerat corect. Psihologic vorbind, asta se numeşte "anxietate existenţială determinată de o profundă disonanţă cognitivă".

Reacţia noastră omenească a fost de apărare; nu poţi, psihologic vorbind, să accepţi că ai trăit o imensă minciună şi să nu o iei razna. Unii şi-au continuat viaţa după aceleaşi valori, blamând societatea. Alţii au căutat (mulţi dintre ei fără folos) să îşi schimbe setul de valori şi au ajuns să plutească în derivă, ca putregaiurile luate de ape, într-o societate din ce în ce mai murdară. Alţii s-au adaptat la noile cerinţe, abandonând ideea de Om.

Mai toţi, însă, purtăm în noi cicatricele învolburării timpurilor. Am ajuns să fim părinţi, dar Doamne! cât de nepotriviţi eram! Fiecare dintre noi a adus, în educaţia copiilor, toate durerile, toate frustrările, toate rănile, toată strâmbătatea la care ruptura din 1989 ne-a supus. Copiii noştri au avut puţine şanse de normalitate în primul rând pentru că cei care le-au dat viaţă erau departe de a fi normali: "normalitatea" a fost o noţiune golită de sens două decenii, timp în care noi ne căutam pe noi înşine, fără a avea vreo şansă de a ne găsi.

Nu e de mirare, aşadar, că am creat o generaţie tulburată. Dar chiar şi aşa, progeniturile noastre poate ar fi avut o posibilitate de a creşte mai puţin strâmb dacă nu ne-ar fi ajuns din urmă două trăsături de psihologie socială implantate cu grijă de o jumătate de veac de comunism: mitul mesianic al Conducătorului Providenţial şi laşitatea, care a funcţionat eficient ca trăsătură adaptativă într-un regim în care curajul era sinucidere curată. Lenea minţii produsă de mitul mesianic şi lenea atitudinii adusă de laşitate s-au conjugat într-un angrenat cvasi-perfect al distrugerii.

Mitul mesianic ne-a făcut să căutăm Omul Care Să Ne Salveze De Noi Înşine; iar căutarea i-a adus pe rând pe Iliescu, Constantinescu sau Băsescu, dar niciodată pe Cel Căutat – pentru că un astfel de om nu există. Am abandonat, în favoarea omului, nădejdea în instituţii, rezultatul fiind un soi de feudalism, pseudo-democratic în formă şi nefuncţional în realitate.

Laşitatea ne-a făcut să nu reacţionăm la propriile noastre greşeli, permiţând şobolanilor să ocupe locul elitelor. Am făcut din Băsescu, Udrea, Irinel, Simona Senzual modele sociale, implicit sugerând copiilor noştri o cale către succes – cale care contrasta violent cu cea oferită prin modelul personal.

Peste toate, şobolanii-conducători cărora le-am permis, prin laşitate, să înlocuiască elitele au pus repede gheara pe resursele şi viitorul nostru comun. Copiii noştri s-au trezit, fără a avea vreo vină, prinşi între modele de viaţă nefuncţionale şi care se exclud reciproc: nici al nostru, nici al Monicăi Columbeanu nu merg moral şi social simultan; dacă alegi unul, renunţi la celălalt. Iar viitorul, speranţa, muriseră deja odată cu apariţia hrebenciucilor, băseştilor şi a celorlalţi viermi de gunoi.

A rezultat o generaţie ameninţată de schizofrenie, ai cărei componenţi se apără acum care în ce mod pot. Iar noi, părinţii, nu ştim ce să le mai spunem pentru că le-am propus atâtea modele nefuncţionale încât, chiar dacă am nimeri din întâmplare unul util, n-am mai fi crezuţi.

Nu ştiu exact a cui e vina, dacă există vreuna. Şi evident că există şi excepţii, în ambele generaţii; dar sunt mult prea mulţi cei care s-ar putea regăsi (măcar parţial) aici pentru a nu avea motiv să vorbesc la general. Pe plan personal probabil marea majoritate a noastră a comis greşeli, mai mari sau mai mici. Dar mi se pare că orice efort personal este condamnat la eşec, atâta vreme cât mediul social e încă strâmb iar noi nu l-am corectat.

Soluţia nu e neapărat dificilă, cât dificil de pus în practică. Mi se pare că începutul ar trebui să fie marcat de acceptarea faptului că noi, ca generaţie, am dat-o în bară cât am fost tineri şi – de acolo pornind – de acceptarea nevoii de a ne modifica profund, noi primii, modul în care ne raportăm la societate. Apoi ar trebui să abandonăm comoditatea, laşitatea şi frica şi să facem ceea ce nu ne place cum este făcut de alţii. Ar trebui să înlocuim politicienii cu noi înşine. Abia după ce ne vom fi luat viaţa înapoi putem începe să sperăm că vom obţine iertarea de la cei ce ne urmează.

Tăcerea asurzitoare a şobolanilor de partid şi de stat

2012-01-15T17:03:00.002+02:00

"Nici Ceauşescu nu a dat nici un comunicat în 16 şi 17 decembrie..."

Generaţii zdrobite

2012-01-10T08:10:00.002+02:00

Am 44 de ani, merg pe 45; născut şi crescut în comunism, trăit în capitalism. Fiul meu are 22; născut la Revoluţie. Colegele mele de la facultate au cam aceeaşi vârstă. În jur mai am suficienţi copii între 18 şi 25, poate 26 de ani, născuţi cam pe când România striga "Nu ne vindem ţara". Şi ce văd la ei mă sperie.

Una dintre prietenele mele ("promovată" din gaşca fiului meu) e la master, anul I. Studentă, copil bun, aţi zice. Corect. Marea ei pasiune pentru timpul liber e să bea până nu mai ştie de ea.

Mai mulţi astfel de copii au început o facultate, au abandonat-o, au început o alta. Unii o duc la capăt, alţii nu. Toţi, dar absolut toţi beau cu pasiune şi fumează (uneori nu doar tutun).

O puştoaică de douăzeci de ani are, de şapte ani, acelaşi coşmar recurent. A încercat să se sinucidă, se îmbracă în negru şi, dacă îi e sete, bea bere. La băut, eu unul nu-i pot face faţă.

La facultate, colegele mele căministe îmi povestesc uneori aventuri din cămin. Invariabil, acestea se termină cu cineva, de multe ori o fetiţă abia ieşită din copilărie, aproape de coma alcoolică.

Unii dintre aceşti copii sunt veseli şi nebunatici; alţii sunt se îmbracă în negru şi poartă metale în ei. Nu pe, ci în ei. Cei mai mulţi au antecedente de suicid, într-un fel sau altul.

Pentru cei mai mulţi dintre aceşti copii eu sunt unchiul cel înţelegător. Îi ascult, îi încurajez, încerc să-i ţin în picioare. Toţi, dar absolut toţi au ajuns într-un final să-mi spună, fiecare cu cuvintele lui, acelaşi lucru: n-am nici un viitor. Trăiesc pentru a muri câte puţin în fiecare zi, pentru că nu văd nici o speranţă pentru viitorul meu.

Reprezentativi pentru generaţia lor? Nu ştiu. Mult prea mulţi, însă, asta cu siguranţă.

Poate sunt eu mai ciudat şi am noroc de copii problematici. Poate că am adunat, fără să vreau, toţi copiii tulburaţi ai oraşului. Dar nu cred asta. Îmi duc viaţa ca orice român normal, luând contact zilnic cu un "eşantion reprezentativ" de oameni.

Cred, însă, că am de-a face cu primele consecinţe ale unei crime contra umanităţii. Copiii aceştia (şi cine ştie câţi mai sunt ca ei, neştiuţi) sunt victimele inocente ale României post-revoluţionare. Sunt victimele inocente ale cinismului şi răului instituţional numit "statul român". Sunt victimele inocente pe care politicienii, în obtuzitatea, egoismul, cinismul şi inumanitatea lor le-au condamnat la moarte pentru un cent în plus. Sunt victimele noastre, ale celor care am permis ca reprezentanţii sub-umanităţii să ajungă să ne conducă, vânzându-le viitorul copiilor noşti pentru un pumn de bani în plus.

Nu există noţiunea de "vină colectivă"? Poate că nu, legal şi procedural. Moral, însă, suntem vinovaţi că am permis – mai rău, am încurajat – ca această nebunie naţională sinucigaşă să aibă loc. Prin indiferenţă, am permis viermilor şi gândacilor de bălegar să se caţere în vârf. Prin snobism şi atitudinea "politica îmi pute" am lăsat cale liberă mizeriei. Prin "nu ne vindem ţara" şi "să trăiţi bine" ne-am lăsat prostiţi întru moarte naţională. Iar acum contemplăm sideraţi consecinţele şi căutăm vinovaţi.

Nu există pe lumea asta suficienţi psihologi să repare răul făcut copiilor noştri. Nu există pe lumea asta iertare pentru ceea ce am permis să se întâmple prin nepăsarea, snobismul, lenea noastră intelectuală. Noi, cei care am apucat să trăim în comunism ar fi trebuit să fim primii care să reacţioneze la orice tentativă de derapaj. Dar noi am fost primii care s-au ascuns sub "toţi sunt la fel" şi "oricum, nu am ce să fac".

Ca atare, politicienii sunt doar instrumentul cu care noi i-am zdrobit pe copiii noştri. Noi am fost cei care au ţinut ciocanul.

Şi tot nouă ne revine acum sarcina de a încerca să corectăm ce n-am făcut atunci când trebuia. Generaţia copiilor noştri e o generaţie zdrobită; dar măcar viitorilor noştri nepoţi putem să le asigurăm o ţară normală la cap. Asta înseamnă să ne îndreptăm noi din şira spinării şi să facem ce trebuia: un şut în cur, o mătură pe spate şi ochii minţii deschişi.

Altfel riscăm să murim, iar pe morminte să avem, în loc de flori, sticle de votcă goale, prinos de recunoştinţă de la nepoţii noştri.

În peşteră, ca urşii

2011-12-15T08:52:00.002+02:00

Acum ceva vreme o prietenă, cunoscătoare a fenomenului, mi-a replicat "N-ai rezista nici măcar o lună în politică".

Recunosc cu tristeţe că are dreptate. Mă blochez în faţa agresivităţii, a nesimţirii, a absurdului. Nu ştiu cum să reacţionez la lipsa de civilizaţie şi n-am idee ce aş mai putea face în situaţia nerespectării flagrante a regulilor bunului-simţ. Pe scurt, politica nu-i de mine.

În ultima vreme văd că nu mai e de mine nici măcar chibiţăreala politică. Nu ştiu ce aş mai putea spune când văd cu câtă nesimţire sunt călcate în picioare toate, dar absolut toate limitele. Ce să explic? Că Băsescu e un sociopat care n-are nici o oprelişte? Că n-are nici o tresărire în a-şi condamna poporul pentru împlinirea cine ştie cărei obsesii venite din vechi complexe cimentate în psihicul lui chinuit? Că acoliţii lui sunt modele de nesimţire, tupeu, desfrânare şi hoţie? Că românii sunt orbi, surzi, muţi şi tâmpi din moment ce acceptă să-l suporte cu toate excesele lui puţitoare? Că mi-e imposibil să înţeleg cum mai are, totuşi, 7% susţinere?

Nu mai ştiu cum să reacţionez. M-am indignat, m-am agitat, am explicat, am tradus din română în română mişcările – aşa cum le-am văzut eu – de pe piaţa politică. Dar cu asta mi-am atins limitele.

M-am retras în peşteră, ca urşii, la hibernat. Trebuie să-mi găsesc un mod nou de a face faţă prăbuşirii accelerate a României în tomberonul istoriei. De-asta n-am mai scris: n-am ce. Ăştia nu sunt subtili nici măcar la tras băşini. Totul e pe faţă, totul la vedere, totul cu impunitate.

Totul dezolant, deprimant, obturant. Noapte bună, populaţie!

Dumnezeu ne dă...

2011-12-06T06:27:00.001+02:00

... dar nu ne bagă în traistă. Avem una dintre cele mei puternice voci de partea noastră, iar noi o ignorăm preferând frunzuliţe şi cumnaţi.

Deci, suntem proşti!

2011-11-25T12:59:00.001+02:00

Execuţia lui Geoană, dar mai ales penibilitatea de spectacol pe care Prostănacul (© Iliescu!) l-a dat după, a suscitat în mediul online (care e un soi de semi-ecou al mediului real) o seamă de reacţii din care eu nu pot trage decât concluzia că noi, luaţi ca popor, suntem remarcabil de proşti. Din punct de vedere al inteligenţei politico-sociale şi cu variaţiuni individuale de nivel, evident, dar... proşti. Bubuitori.

O reacţie: "Ce bine că nu l-am votat pe Geoană în 2009! Vă daţi seama ce preşedinte era, dacă de funcţia de la Senat se agaţă astfel?" (cu implicaţia că Băsescu devine un soi de animal democrat, prin comparaţie). Tâmpenie crasă. Geoană, în calitate de orice, dar mai ales de preşedinte, nu are forţa, carisma, cinismul şi lipsa patologică de scrupule pe care le demonstrează Băsescu. Nu vom şti niciodată ce fel de preşedinte ar fi fost Geoană, dar îmi e clar că distrugerile provocate de prostia lui ar fi fost infinit mai mici decât cele provocate de setea patologică de putere şi control ale actualului preşedinte (care se apropie periculos, în manifestările publice, de simptomatologia asociată sociopatiei). Geoană ar fi fost un preşedinte controlabil cu ajutorul instituţiilor democratice. Băsescu scapă oricărui control (inclusiv celui de specialitate!)

Altă reacţie: "Geoană a dovedit că e prost, deci nu merita oricum să ajungă şeful statului". Alt şir de tâmpenii. Odată, că "şeful statului" nu e Tătucul Naţiunii; e doar parte a puterii executive şi a simbolisticii de reprezentare naţională. Oricât de prost ar fi (şi este!), el simboliza un proiect (să nu uităm de Johannis, cel invitat de Angela Merkel la Berlin pentru a fi decorat, spre deosebire de Băsescu, pe care aceeaşi Merkel l-a expediat în două ore, din politeţe, în cadrul unei vizite care avea alt scop). Mult mai important pentru România decât preşedinţia lui MG era faptul că Prim Ministru ajungea un om care ştia, putea şi vroia să facă.

O altă reacţie: "Tot Băsescu e mai bun, prin comparaţie". Tâmpenie olimpiană. Odată, că judecarea strict prin comparaţie este apanajul minţilor sărace. A doua oară, dacă un căcat pute de-ţi mută nasul nu înseamnă că toată privata miroase frumos. Tot a căcat miroase, doar altfel.

Alţii: "Ce bine că nu am votat! Băsescu sau Geoană, tot aia". Ăştia sunt, în mare majoritate, tâmpiţi congenitali. În 2009 nu era vorba de "ales răul cel mai mic". Era vorba să împiedicăm un Rău dovedit să continue distrugerea statului. Deşi pot înţeleg şi accepta absenţa de la vot ca modalitate de protest în cazul unor alegeri cu miză normală (şi mie îmi pute politica de multe ori), atunci miza era mult mai mare decât "cine ia parandărătul". Miza era statalitatea României şi statutul ei internaţional. Să nu înţelegi asta... e trist.

Despre cei care au căzut, voit sau nu, în capcana lui "toţi sunt la fel, nimeni nu e mai bun, oricare iese e tot aia" nu pot vorbi decât ca la ferparul inteligenţei lor. Şi în 2009 credeam, şi acum cred cu tărie că dacă România nu avea preşedinte şi guvern de nici o culoare ar fi stat mai bine decât stă acum. Sistemul băsescian e distructiv în intenţie şi manifestări. A dovedit-o. Cât de prost poţi fi încât să nu vezi faţa Răului?

Dar noi l-am ales. Deci, suntem proşti.

Te urăsc, Sigmund!

2011-11-23T10:30:00.001+02:00

Cu întunecatul, discriminatorul Freud am intrat în contact acum mai bine de douăzeci de ani când, planton fiind în "schimbul sovietic", citeam "Introducere în psihanaliză" în limba franceză nu pentru că m-ar fi interesat ci pentru că era interzis în România. N-am înţeles nimic, dar eram mândru că citesc literatură interzisă.

Mult mai târziu, învăţând pentru facultate, l-am înţeles. Şi l-am urât şi dispreţuit – ştiinţificeşte, desigur – pentru că a fost misogin şi pentru că îmi fura liberul arbitru. Crescut în paradigma "dacă ai suficientă voinţă, poţi orice", determinismul întunecat al austriacului m-a oripilat. Cum adică, până la cinci ani cam eşti "croit"? Cum poţi avea de furcă, în viaţa de adult, cu chestiuni despre care nici măcar n-ai fost conştient la momentul în care ți s-au înşurubat în creier?

Cu tristeţe, descopăr că Freud ştia ce spune. Intuiţie genială, întâmplare sau ştiinţă, nu contează. Şi mai ironic, un concept extrem de generos e cel care-i dă dreptate austriacului misogin: modelarea excelenţei.

"Modelare" este numele de alint al NLP, care a apărut şi s-a dezvoltat din încercarea de a înţelege şi face transferabilă excelenţa, şi prin – printre altele – deschiderea accesului la cel mai bogat rezervor de putere: subconştientul omului. Modelarea înseamnă să descoperi ce anume din fibra fiinţei umane care excelează contribuie la genialitate: valori, atitudini, credinţe, scheme cognitive, comportamente... tot. Să asamblezi toate acestea într-un model, pe care apoi să îl implementezi (la tine, la alţii), astfel încât să faci şi tu foarte bine (măcar) ceea ce alţii fac genial. E o metodă (neştiinţifică, pentru că lucrează cu excepţia, în timp ce "ştiinţa" lucrează cu media) de a (te) face mai bun, mai aproape de ceea ce vrei.

Modelarea nu e o invenţie; de copii, modelăm: părinţii, bunicii, adulţii cunoscuţi. Îi imităm la nivel de comportament (nu degeaba se spune că exemplul personal e mai puternic decât orice vorbe!), pentru a le internaliza astfel paradigma de viaţă.

Dar asta înseamnă că Freud a avut dreptate: din copilărie, problemele părinţilor se înfig adânc în creier. Subconştient. Modelele identificate la ei – bune sau proaste – ne însoţesc în viaţă. Uneori nu se potrivesc, şi atunci adultul se îmbolnăveşte de depresie, de exemplu.

Asta îi dă dreptate şi lui Jung: Arhetipurile şi Umbrele sale, privite cu un zâmbet superior de psihologii de azi, au o existenţă solidă: un model puternic, "moştenit" prin modelare peste generaţii, marchează linia istorică a unei familii - sau a mai multora.

Chiar şi Frank Herbert, care a introdus în "Dune" conceptul de "memoria rasei", are dreptate: modelele se transmit, subconştient, şi se răspândesc.

Dar asta mă aduce la enervarea de început: unde mai e liberul meu arbitru?

Culmea, tot NLP are şi răspunsul: te poţi elibera de constrângeri, poţi deveni liber, poţi ajunge la rezervorul Forţei tale (care e ascuns şi inaccesibil fără un ajutor din afară, aşa cum Sahara e deşert chiar dacă stă pe unul dintre cele mai mari rezervoare de apă subterane ale lumii), cu condiţia ca cineva să te poată ghida către robinetul magic. Aşa, ai şanse bune să devii Om Liber.

Totuşi, pentru că încă omenirea nu înţelege asta, Freud are dreptate...

Republica Feudală Haotică România

2011-11-10T09:19:00.002+02:00

De luni bune sunt zăpăcit şi speriat de direcţia în care alunecă, fără o şansă vizibilă de oprire, ţara asta. Am încercat să înţeleg ce se întâmplă şi ce ne aşteaptă.

Există două noţiuni de care sunt silit să ţin cont: "failed state" şi "state capture". Adică

- "state capture" – procesul prin care o grupare (de oligarhi, dar nu numai) deţin de facto controlul instituţiilor şi guvernează în interesul propriu, aflat mai întotdeauna în flagrant conflict cu interesul poporului guvernat (şi apare o interesantă legătură cu repartizarea averilor şi cu activismul societăţii civile) – ăsta ar fi prezentul

- "failed state" – un stat în care legea nu se aplică, instituţiile sunt în plină disoluţie iar statul nu mai deţine monopolul aplicării "violenţei legale" – ăsta e viitorul.

Citiţi linkurile, sunt lămuritoare...

Chestiile-astea care te-mpiedică

2011-10-27T15:15:00.002+03:00

Trăim într-o lume plină de reguli. Nu poţi nici măcar să râgâi ceva mai puţin discret că gata! ai încălcat o regulă. Vine cineva şi-ţi dă peste deşte. Păi ce viaţă e asta?

Uite, să luăm ca exemplu un băiat oarecare. Vrea să facă bine celorlalţi? Vrea. Ştie cum să facă bine? Ştie. Da' când să pună ştiinţa în aplicare hop! regulile: ba că să-i întrebi pe-ăia de vrei să le faci bine, ba că să pui botu' la ăia de nu le place de tine, ba că să te duci cu căciula-n mână la nişte nemernici, cică să le ceri voie... 'tu-i căciula mamei ei de viaţă, da' până când??

Băiatu-ăsta, care vrea să ne facă bine cu tot dinadinsul, se cheamă Băsescu Traian. E un oarecare şmecheraş de prin Portul Constanţa, vremelnic numit preşedintele României. El e, de fapt, Mesia de România (la fel cum finu-său sau cumătru-său e Paul "de România"); da' un Mesia un pic mai împiedicat, ca să zic aşa.

Îl împiedică separaţia puterilor în stat. Mă rog, pe-asta a rezolvat-o, l-a pus pe Boc. Tre' să ceară voie la Parlament. Mă rog, şi pe-asta a rezolvat-o parţial, o are pe Roberta. Îl critică opoziţia. Pe-asta n-a rezolvat-o încă, dar n-are aşa mare importanţă. Îl împiedică Europa. Măcar i-a administat o smetie peste bot – la dracu', să-şi vadă de crizda mamei lor acolo, la ei acasă.

Cel mai tare, însă, îl încurcă poporul care nu vrea nici de-al naibii să se lase salvat de Salvator. De-aia ia măsuri, de-o bucată de vreme: să plece dracului toţi orbii care nu-i văd măreţia, să rămână numai cei buni! Restul valea! La muncă sau la cimitir cu noi!

Abia atunci când va rămâne singur cu un popor integral recunoscător va putea şi el să îşi găsească odihna. Sau poate nici atunci – cine ştie cine va mai trebui salvat, chiar dacă nu e nevoie, de fapt!

Conspiraţia ticăloşilor

2011-10-25T10:40:00.001+03:00

România este sufocată de haite de ticăloşi: în instituţii, ticăloşi mici se descarcă de frustrări făcându-te să te simţi mic, insignifiant, la mâna şi mila lor. Mai sus, ticăloşi mijlocii se simt mai bine, mai mari, când cei din jurul lor devin mici. Iar cei din jurul lor sunt cei mai-nainte descrişi. Mai sus încă, ticăloşi mari care n-au nevoie de nimic se aprovizionează cu bunăstare din cele şapte piei jupuite de pe toţi cei de sub ei.

Dar cei mai ticăloşi dintre ticăloşi sunt cei care nu au nevoie să fie ticăloşi pentru a reuşi; cei care au ales conştient calea ticăloşiei pur şi simplu pentru că le e lene să tragă un pic pentru a-şi valorifica potenţialul. Ticăloşii de voie.

În întâlneşti peste tot: pe bloguri, comentatori sub anonimat care trollează conversaţiile; "gurnalişti" care ling unde-au scuipat; 'telectuali andreipleşieni şi gabrielliiceni care au renunţat la demnitate pentru un parizer mai puţin de soia; "realizatori" care realizează mai mult în pungă decât în spaţiul public. Toată hoarda de şobolani de creiere, cei care aleg să stâlcească valorile pentru că e mai simplu aşa.

Politicienii nu sunt neapărat ticăloşi exemplari; în fond, nu poţi condamna o coropişniţă pentru ceea ce este. Dar cei care îşi dezbracă coloana pentru a deveni râme merită striviţi sub bocanc. Or fi având ei acum protecţia mâlului în care se scaldă, dar – mai devreme sau mai târziu – le va veni vremea. Vremea stârpirii zemuitorilor României.

PS: cum bine remarca Ciutacu, marii monarhiști Pleșu și Liiceanu tocmai au lipsit de la cuvântarea Regelui Mihai. Viermi, după cum spuneam.

Despre Mesager şi trupul său

2011-10-17T07:48:00.003+03:00

Cu un adânc oftat colectiv, omenirea adunată în piaţă a însoţit Mesagerul în drumul său. Apoi a sărbătorit, cu chicha şi mezcal, legătura cu zeii – un privilegiu rar, pe care doar puţine cetăţi îl aveau. S-au retras către locuinţe târziu în noapte, la lumina lunii pline, lăsând în urmă câteva victime nevinovate ale băuturilor, o mulţime de vase care oricum nu mai puteau fi folosite – zeii nu acceptau decât puritate, puritate şi iarăşi puritate – şi pe Mesager, care îşi visa drumul către lăcaşul lui Quetzalcoatl.

***

Anul Huanui din era lui Pocatitlan a fost numit "Anul Pedepsei Zeilor". Poporul Atl a păcătuit mult, spuneau preoţii. Nu individual, ci ca popor. A uitat să-şi preaslăvească Tatăl Ceresc; a încheiat o pace mizerabilă cu vecinii Tizka, murdarii închinători la Chakobsa, un non-zeu dispreţuit de Adevăratul Creator; a slăbit ritmul în care aurul şi argintul erau scoase din pământul bogat al Munţilor Mesa Verde iar asta a făcut ca biserici şi temple întregi să zacă în sărăcie, fără măcar un acoperiş sau o poartă din aur. Nu e de mirare, aşadar, că Marele Părinte Alb s-a supărat şi a trimis pe capul colectiv al poporului său secetă, nevolnicie, boală şi nefericire. În zadar au fost sacrificiile duşmanilor capturaţi în lupte; în van au murit sclavii aleşi de preoţi; fără folos au fost daniile de mâncare, argint, aur şi platină. Zeii au rămas neînduplecaţi, scufundând mai departe Poporul în mizerie, foamete şi disperare.

Marele Preot s-a retras, împreună cu doar trei dintre adjuncţii săi şi o cohortă de fecioare virgine, în peştera de pe Muntele Anazca, pentru a ruga zeii să îl lumineze: ce poate face Poporul pentru a-şi îmbuna Tatăl? Se spune că fusese auzit jurând, înainte de a pleca, să vină cu o soluţie sau să moară în încercarea de a o găsi.

Abia când luna s-a împlinit a treia oară au coborât preoţii de pe munte. Traşi la faţă, slabi, obosiţi, flămânzi dar satisfăcuţi. Au adus cu ei vestea cea mare: zeii pot fi îmbunaţi. Trebuie doar găsit un Mesager, un fiu al Poporului, care să ducă în Cer mesajul de supunere. Pentru că Poporul şi-a uitat Tatăl pentru o vreme, acesta nu mai acceptă daniile obişnuite, oricât de bogate. Vrea să stea de vorbă direct cu un purtător de cuvânt al Poporului Său. El l-a refuzat pe Marele Preot, de care are nevoie să-i transmită pe mai departe Vorbele; a refuzat jertfa celor 72 de fecioare virgine, care – deşi curate la trup şi la suflet – nu ştiu Limba Zeilor şi nici nu-I pot cuprinde măreţia şi slava; iar adjuncţii Marelui Preot nu au avut curajul să se ofere, din smerenie. Nu li s-a părut că se pot ridica la înălţimea sarcinii zeieşti.

Întreg Poporul a răsuflat uşurat, până când a aflat că trebuie să-şi caute Mesagerul printre fiii proprii. Apoi a trecut cu febrilitate la scotocirea satelor. Nici un tânăr care corespundea, măcar parţial, cererilor Tatălui nu a scăpat. Poporul şi-a pierdut mulţi fii atunci, dar nimic nu era prea puţin pentru a preveni moartea ca naţiune.

***

În anul Metlana din era lui Chizcun, cu ani înainte ca Pocatitlan să-şi facă supuşii să uite datoria sacră faţă de Cer, în Chicuan-Titzas s-a născut Ataru, unicul fiu al Styanei şi al lui Mihuac, doi ţărani care-şi câştigau pâinea zilnică muncind peticul de pământ moştenit din generaţie în generaţie. În acel an puseseră din nou sfântul maïz, după ce fasolea şi soia ajutaseră mai-nainte pământul să se regenereze; erau fericiţi, ca orice poporean care ştie că are în toamnă din ce să facă chicha.

Ataru era blond şi promitea să se facă înalt, mai blond şi mai înalt decât ceilalţi copii. Totodată era curios, dorind mereu să afle lucruri noi, să înţeleagă de ce; ca urmare, tot satul vorbea seara, la un pahar de chicha sau de agufogo, de copilul cel neastâmpărat al lui Mihuac. Era un copil deosebit; nu neapărat unic, în istoria satului mai existaseră astfel de progenituri, şi nu toţi avuseseră vieţi de legendă. Dar Ataru avea înaintaşi care aduseseră slavă, victorii sau înţelepciune comunităţii, iar sătenii erau curioşi ce se va alege de noul miztichlan apărut între ei.

Ţinând cont de istorie nu a fost, aşadar, nici o surpriză când la templu au sosit trei preoţi. Obosiţi după zile de călătorie prin desişul junglei, flămânzi şi însetaţi, s-au bucurat de bucate şi de chicha înainte de a vorbi despre căutările lor, despre Vorba Tatălui şi despre destinul de glorie şi legendă care-l aştepta pe Cel Ales şi despre încercările la care trebuie supuşi pretendenţii pentru descoperirea Mesagerului.

Quetzalcoatl, susţinea Marele Preot, le spusese ce să caute: un băiat voinic, născut între a 2572-a şi a 2576-a renaştere a Lunii; la naştere, dragonul Apocahuatl plânsese, lacrimile sale luminând cerul nopţii cu stele căzătoare; iar Luna Neagră se făcuse roşie şi vrăjile şamanilor şi preoţilor căpătaseră puteri neobişnuite. Trăia în sat vreun copil care să corespundă cerinţelor lui Quetzalcoatl?

Bătrânii satului clătinaseră afirmativ din bărbile albe, toţi având în minte claia bălaie a lui Ataru. Era singurul care se apropia de pretenţiile Tatălui Alb, dar nimic nu garanta că satul se va bucura de gloria de a fi dat poporului Alesul care să-i poarte supunerea către Cer.

***

Ataru, însoţit de Marele Preot şi urmat de un întreg sobor, urca ultimele trepte către Altarul Marelui Tată Ceresc. În ultimele luni trecuse printr-o mulţime de dureri. Probele menite să separeu grâul de neghină, nebunii şi nealeşii de Cel Ales, fuseseră grele, multe, pline de suferinţă sacră şi sânge plebeu; pentru că Cerul nu accepta decât un Mesager adevărat, iar orice sminteală în evaluarea preoţească a pretendenţilor la gloria supremă risca însuşi viitorul poporului. Care popor fremăta într-o tăcere febrilă a aşteptării, la baza treptelor către Cer.

Chicha, pentru răcorire; mezcal, pentru a înţelege Vorbele Zeilor. Şi Marele Preot, pentru a-l însoţi în începutul Călătoriei. Întins pe placa rituală, Ataru aştepta răbdător. Anticiparea îl făcea să tremure uşor, bucuria aproape înecându-l.

Marele Preot se apropie, pentru ultima binecuvântare; în fond, cuvântul său era nesmintit Cuvântul Zeilor, făcut să fie înţeles de poporeni. Abia în ultima clipă văzu Ataru cuţitul de sacrificiu, ascuns sub faldurile robei. Nu mai avu timp de vreo reacţie, mezcalul îi îneca deja realitatea cu viziuni ale Cerului şi Pământului. Simţi muşcătura lamei în piept, dădu să se zbată – dar în van, legăturile îl ţineau nemişcat. Întreaga lume se înroşi, tatăcerescşifiităicedoarecedoarecedoare! şi, într-un ultim spasm de mirare, creierul muribund al lui Ataru mai avu un gând câtdeîntunericeînlumeazeilor!...

Marele Preot ridică în mâna dreaptă inima încă palpitând a Mesagerului. "Zeii au avut milă de noi! Au primit Mesagerul nostru! Suntem salvaţi!" strigă el, în timp ce alături sângele unui flăcău blond şi voinic se închega încetişor în praful Templului...

Populaţie fără suflet şi fără idei

2011-10-12T09:28:00.002+03:00

Hipermarketurile zburdă în România precum leii prin turma de antilope gnu. Meltenii, intoxicaţi de vrăjitoriile venite din vest ca indienii de mărgeluţele colorate ale coloniştilor, se-nghesuie să confirme cu asupra de măsură toate experimentele de psihologie socială care arată turma behăind la indicaţiile regizorului. Toate.

Se leagă lucrurile, aşadar. Nu doar la comerţ ne dovedim săraci la minte. Popor de trestii, care s-a îndoit după vânt de-a lungul întregii istorii, înghiţim pe nemestecate tot ce ni se serveşte "de sus", privim cu un amestec de reverenţă şi neîncredere pe oricine iese din medie, aprobăm din reflex pentru a dezaproba din obişnuinţă. Ţinem capetele "la cutie" şi respirăm scurt şi superficial când pute, dar nu ne obosim să curăţăm rahatul pentru că, nu-i aşa? altcineva se va răhăţi oricum. Munca - inutilă, nu-i aşa? - nu intră în portofoliul nostru iar "capul plecat sabia nu-l taie" a devenit un soi de "Tatăl Nostru" neoficial.

Pe o spinare îndoită e loc de dans. Aşadar, pe spatele îndoit în comun se ţin baluri pline de Guţă, Salam, "ieuroi" şi clanuri. Din când în când câte un toc înalt, tip cui, de pantof mai înţeapă câte o coloană vertebrală în formă de semn de întrebare, dar fără a suscita reacţii – dacă n-ai murit e încă bine, nu?

Toate astea dau, până la urmă, o culoare foarte apropiată de laşitate. Supravieţuirea este un obiectiv important. Uneori, însă, dispariţia este preferabilă supravieţuirii legumicole fără viitor.

Da, ştiu că nu toţi românii sunt astfel; dar cei ce se potrivesc sunt mult prea mulţi ca să mă mai obosesc să fac diferenţe subtile. Pentru că cei puţini sunt siliţi să trăiască în lumea desenată de prostia celor mulţi.

Cum mă simt de o bună bucată de vreme

2011-09-29T08:20:00.000+03:00

"Here's to the crazy ones. The misfits. The rebels. The troublemakers. The round pegs in the square holes. The ones who see things differently. They're not fond of rules, and they have no respect for the status quo. You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them. But the only thing you can't do is ignore them because they change things. They push the human race forward. And while some may see them as crazy ones, we see genius. Because the people who are crazy enough to think they can change the world, are the ones who do."

Marea indignare naţională

2011-09-12T07:48:00.001+03:00

Aşadar, francezii au făcut mişto de noi, într-un show de televiziune cam de teapa Vacanţei Mari. Ne-au luat în răspăr pentru cerşetorie, hoţie, ţigăneală şi mizerie. Iar noi am sărit arşi: să protesteze, domne, MAE-ul! Să facem şi noi mişto de ei! Să le-o tragem, 'tu-le mama lor de francofoni cu accent magrebian şi grobian!

E, na-ţi-o bună, că ţi-am dres-o! Ca şi cum românii – mai ales cei ce "reprezintă" acolo, în Franţa – am fi domnişoare de pension. Ca şi cum ceva din ce-ai zis cristibrancii, doruoctaviandumitrii şi garcii francezi ar fi neadevărat.

Dimpotrivă: încă ei nu ştiu tot adevărul disperant de la noi. Încă nu au văzut munţii de PET-uri, lacurile de conserve şi pădurile de coceni, tăciuni şi hârtii igienice care decorează "frumoasa noastră patrie".

Fac alţii mişto de noi? Da' de unde, noi facem mişto de noi mai abitir decât toţi. Cum poţi să te indignezi de umorul scremut al altora când tu, popor gânditor, îl realegi pe cel care face mişto de tine zilnic? Când tu, popor, încă ai încredere în limbricul cu nume de materie fecală turcească pus moţ ca prim-ministru? Când tu, popor, dai buzna cu mici şi manele la mănăstire? Când tu, popor ortodox şi cu frică de Dumnezeu, te striveşti pentru o sărmăluţă şi un PET de apă sfinţită?

Miştourile interetnice şi internaţionale sunt comune şi fiecare popor şi-a construit, în registrul stradal, o imagine solidă: francezii sunt amorezi şi aroganţi, britanicii reci şi cu nasul pe sus, scoţienii zgârciţi, nemţii cu simţiri metalice şi aşa mai departe. Bulgarii măcar au renumele adus de o criminalitate organizată care ştie meserie. Noi... noi ne-am construit imaginea de cerşetori, hoţi, mizeri.

Nici un protest – oficial sau nu – de pe lume nu ne poate îndrepta identitatea europeană. Noi o putem face, fiind (toţi şi mereu) altfel decât suntem văzuţi.

Dar, urmaşi ai ciobanului Mioriţei, noi am ales deja să ne dăm victime paralizate. De data asta, victime ale propriei noastre lene intelectuale. Şi nu numai.

Privind lumea prin ochelari sparţi

2011-09-07T14:29:00.002+03:00

Fie el peisajul cât de frumos, când ai ochelarii sparţi nici măcar liniile drepte nu rămân drepte. Iar ceea ce se vede prin puţinele suprafeţe întregi ale cioburilor nu cuprinde, nici pe departe, realitatea.

Nu sunt mistic în sensul actual al cuvântului; dar nici nu pot crede că lucrurile care nu se potrivesc în patul procustian al "ştiinţei" pur şi simplu nu există. Mai cu seamă dacă e vorba despre un lucru atât de complex, puternic, necunoscut şi nefolosit precum creierul uman. Sau despre lucruri atât de misterioase precum Cosmosul.

De aceea mă cam sastisesc "studiile" care încearcă să aşeze totul, absolut totul în matricea rectangulară a ştiinţei. Mai ales acele fenomene care ţin de unicitatea omului.

Cum poţi măsura extazul religios? Cum poţi măsura sentimentele? Cât de "exact" poţi măsura ce devine un om după o experienţă unică, altfel decât prin ceea ce spune că simte? Cum poţi spune dacă şi cu cât a crescut sau a scăzut starea de sănătate după folosirea a ceva? Analizele medicale sunt folositoare numai într-o anumită măsură, dar să nu uităm: valorile "normale" ţin de normalul statistic. Individual, o tensiune arterială de 15 nu înseamnă nimic: poate fi un puseu de hipertensiune, dar poate fi valoarea normală pentru acel individ.

Şi, peste toate, cum poţi avea aroganţa de a pretinde inefabilului să se aşeze în băncile grosolane ale "testului dublu-orb"? Puţinii maeştri ai meditaţiei Zen care s-au lăsat măsuraţi în timp ce făceau lucruri "imposibile" nu au înregistrat, pe aparatele de măsură, nici o valoare deosebită. Ei levitau pur şi simplu.

Dacă Benjamin Franklin ar fi vrut să măsoare atomul, cu ce o putea face? Cu o sârmă? Cu o sfoară? Cu limba? Există fenomene pentru care nu avem nici înzestrarea teoretică, nici aparatele necesare. Asta nu înseamnă că ele nu există, înseamnă doar că noi încă nu am crescut suficient ca specie încât să le putem cuprinde fără teamă.

Există lucruri care nu pot fi turnate în matriţa săracă a "ştiinţei". Există viaţă şi dincolo de cadranele aparatelor. Unde să-i încadrez pe cei care pretind că ceea ce ei nu pot măsura nu există: la aroganţă? la orbire? la îngustime de minte? la frica de necunoscut? Sau să-mi fie pur şi simplu milă de ei?

Lupul, paznic…

2011-08-31T12:11:00.001+03:00

Dacă a fost vreodată un subiect asupra căruia să cadă de acord mai toată lumea, acesta este fibra autoritară şi antidemocratică a lui Băsescu. Nici măcar susţinătorii lui nu mai sunt capabili să pretindă altceva. Consensul e limpede şi cvasi-naţional.

Acoliţii lui sunt, fără îndoială (şi fără consens, de data asta), lacomi şi proşti. Şireţi, nu şi inteligenţi. Lipsiţi de bun-simţ, manelişti şi feroci inclusiv în mod penal unii.

România o duce prost şi merge spre şi mai prost. Săraci, flămânzi, lipsiţi de viitor, lipsiţi de speranţă.

Cum, atunci, de exemplarele-astea nereuşite ale speciei umane reuşesc să fie (re-)alese cu procentaje care desfid previziunile?

O explicaţie ar fi frauda: la vedere, fără ruşine, fără teamă de consecinţe (cel puţin de consecinţe imediate). O alta ar fi sărăcia extremă: când 50 de lei reprezintă diferenţa dintre foamete şi supravieţuire votul nu mai importanţă. O altă idee e impotenţa politică şi intelectuală a opoziţiei unite degeaba.

Toate cele trei sunt corecte, adevărate şi valabile. Dar nu reprezintă decât simptome. Boala, grea, de care suferim ca naţie vine demult şi nu va fi vindecată repede. Maladia se numeşte "orbire selectivă cu imposibilitatea decelării formei de fond".

Mai bine de jumătate de secol am fost învăţaţi, antrenaţi să trăim dublu: aplăudând şi lăudând "cucerhirhili comunismului" în public, blestemând şi suduind acasă, între patru pereţi şi-un microfon. Am deprins arta de a supravieţui cu ajutorul formei: dacă faci ce zice Partidul, zici ce zice Geniul Carpaţilor şi te comporţi ca şi cum ai crede, ai voie să trăieşti. Aparatcikului de partid i se rupea de ce credeai cu adevărat, atâta vreme cât mai-marii lui vedeau ce vroiau să vadă şi auzeau ce vroiau să audă. Atotputernicia formei fără fond îşi trăia momentele de glorie.

După 1989 s-a schimbat doar procentajul gândirii duble. Am rămas un popor potemkinizat, tributar "imaginii", incapabil să înţelegem că vorba goală nu produce efecte. Chiar şi acum face proiecte minunate, care nu pot fi puse în practică; construim şi inaugurăm şosele pe care nu putem merge; promovăm un turism care nu poate fi practicat.

Pe acest fond cangrenat, Băsescu a găsit un teren fertil pentru cameleonismul său de Guiness Book. Este un maestru aproape desăvârşit al manevrării formei împotriva fondului. Ştie că are loc din plin să bage în faţă forma, pentru că nimeni nu e capabil să îl întrebe de fond. Împinge în faţa atotputernicia cuvintelor pentru că noi, ca popor, nu suntem capabili să îl tragem la răspundere pentru efecte.

Zice Constituţia "partide" şi nu "alianţe"? Băsescu sare şi pretinde că USL nu poate da prim-ministrul. Nu îl întreabă nimeni "da' ce, Constituţia e pentru lemingi, sau pentru oameni care exprimă nişte opţiuni?" Toţi se proptesc în cuvântul "partid" fără să vadă că litera şi spiritul unei legi sunt două chestiuni diferite şi fără să se obosească să citească ce-au gândit cei care au scris textul în cauză.

Preşedinţia, Guvernul şi Parlamentul sunt – pe hârtie – instituţii diferite. Nu contează că hârtia în cauză mai e bună doar ca să se şteargă el la cur cu ea, interlocutorii se închină la un petec mânjit. Nimeni nu e capabil să îl tragă la răspundere pentru efectele faptelor sale.

Acoliţii lui – pe când mai veneau pe la A3 – se lansau în sofisme de râdeau şi curcile. Singurii doi realizatori care mai reuşesc să contreze tâmpeniile debitate cu maximum de seriozitate sunt Mircea Badea şi Răzvan Dumitrescu. Restul înghit rahatul pe nemestecate şi se miră că le pute gura dup-aia.

De-aia mă tem că vom avea PDL – cu altă pălărie, cu aceleaşi lăcomii şi metehne – şi după 2012. Pentru că noi, ca naţie, nu ne-am lecuit de boala somnului gândirii. Iar cei ce sunt aleşi ne reprezintă cu fidelitate pe noi, cei ce alegem în somn.

Ştiinţele sufletului şi inginerii căruţelor stricate

2011-08-29T13:39:00.004+03:00

Am crescut într-o casă de profesori. Respectul pentru ştiinţă a fost unul dintre stâlpii educaţiei mele. Ce nu putea fi demonstrat nu exista. Religia şi alte "prostii de babe" n-aveau loc la mine în casă.

Acum mă întreb: oare aşa să fie?

Am trecut printr-o psihoterapie, relativ recent. Una mai... aparte; "de graniţă" în cel mai bun caz, "eretică" după corifeii ştiinţei psihologice moderne. Şi – cel puţin eu, unul – m-am convins că zişii corifei habar n-au despre ce vorbesc, dacă încerci să îi scoţi din limitele înguste şi rectilinii ale "ştiinţei" lor.

Am exersat transe, călătorii înăuntru, călătorii în trecut. Am mers – ştiind ce fac şi dorind să o fac – pe cărări bătute acum mii de ani de şamani amerindieni, druizi, vrăjitori ai junglei amazoniene, cărări uitate sau refuzate acum. Am bătut căile trecutului, am privit orizonturi nebănuite, am fost acolo unde puţini au curajul să îşi închipuie că pot ajunge. Am fratenizat cu natura, cu copacii, cu Cerul, cu pietrele – fără "etnobotanice", fără cârje chimice, doar cu un ghid care mi-a arătat căile. Puteam să aleg, speriat, să nu plec în călătorie – aşa cum fac mulţi când dispreţuiesc "prostiile-astea psihologice" sau când afirmă ritos "tre' să fii nebun să ajungi la psiholog". Dar eu am ales să scot limba, obraznic, la Ştiinţă – şi mi-e bine. Acolo unde "ştiinţa" a ridicat neputincioasă din umeri, ghida mea a reuşit.

Am plecat, acum zece ani, pe Calea Durerii. Zece ani, depresiv, m-am târât prin viaţă ca un rănit de război pe teatrul de luptă, până când, sătul de suferinţă şi sleit de puteri, aproape am abandonat. Atunci a apărut Ghidul. M-a luat de mână şi mi-a arătat cum pot fi om întreg.

De atunci, cu mine se întâmplă Lucruri. Văd lumea mai bine (şi nu cu ochii!), simt mai mult, reuşesc mai multe. Trăiesc din plin, cu litere mari de tipar. Dimineţile vin cu zâmbet, pline de bucuria vieţii. Tristeţile vin şi pleacă, bucuriile vin şi rămân. Magma subterană a subconştientului nu îmi mai este inamic, ci aliat. Forţe – pe care încă nu le înţeleg în întregime – conspiră pentru mine atunci când am nevoie. Noul echilibru, noua forţă îmi permit să ajut mai bine, mai eficient, mai mult pe cei din jur.

"Ştiinţa" a rămas, neputincioasă şi geloasă, de căruţă. Dacă era după ea, acum vă scria un zombie :-D. Nebunia frumoasă a atingerii rezervelor ignorate ale fiinţei umane m-a ajutat să renasc.

Rămân acum două întrebări care mă frământă:
- ştiind / simţind că există (încă o) cale către împlinire (există mai multe, care trec prin meditaţie, prin religie sau prin forţele declanşate de evenimentele personale "de limită"), cum pot vorbi, astfel încât mai mulţi să ştie că durerea şi nefericirea pot avea un capăt?
- având puterea – ca Ghid-terapeut-life coach – să influenţezi hotărâtor vieţile celor din jur, din ce aripă de înger poţi fi plămădit astfel încât să decizi să faci Bine, chiar dacă asta dacă asta doare uneori?

Când o să am răspunsurile, o să vi le comunic şi vouă, prieteni...

Maleficul e întotdeauna predictibil

2011-07-18T23:07:00.001+03:00

România se află în întunericul lui Sauron. Ochiul (chior) veghează şi decide. Hobbiţii închid ochii (minţii) de groază, dar undeva, în interior, enţii încep să freamăte.

Roberta, aşadar, nu e vinovată. Dacă nu e scrisă în acte, furăciunea nu există, după părerea unui vierme slinos aterizat pe cur în procuratură. Ca şi cum, dacă nu e înscrisă în acte, absenţa coloanei limaxului care a redactat motivarea NUP-ului nu ar fi o realitate mucilaginoasă.

Maleficul e întotdeauna predictibil. Şi întotdeauna sfârşeşte prin a deveni inconştient – celui pe care vrea să-l piardă, Dumnezeu îi ia minţile.

Originea norului sufocant de dejecţii care ia aerul românilor se va pierde în tomberonul istoriei. Jucăchiorul nu merită mai mult de o erată în manualele de istorie, alături de toţi scuipaţii noştri. Iar creaturile de coşmar care îi execută ordinele merită să stea alături de cojile de ouă, pepeni şi roşii storcite care alcătuiesc hrana de zi cu zi a gândacilor greţoşi în care s-au transformat în clipa în care şi-au dezbrăcat coloana vertebrală.

Cum de există băsescu: tentaţia decervelării

2011-07-15T07:19:00.002+03:00

A gândi e greu, e dureros, vine cu asumări de responsabilitate (adevărate, nu ca alea din parlament). A gândi e mai degrabă o excepţie, decât regula. Şi e riscant.

De-o bucată de vreme lucrez. Ajut o firmuliţă să îşi (re)construiască partea de vânzări, în lipsa cărora a ajuns oarecum în prăpastie. Din toată echipa de management, la ora actuală sunt singurul cu experienţă în "economia reală"; restul provin din medii înalt şi rigid structurate (informaţii, respectiv structuri de stat).

Mie îmi place să îmi gândesc munca. Să merg dincolo de faţadă şi să identific şi tratez cauzele, nu efectele. Care cauze de obicei sunt oarecum teoretice şi greu de atins cu un deget acuzator. În fond, când vorbeşti de demotivarea personalului, ce poţi ţine în mână, în aşa fel încât un nepriceput să înţeleagă, să pipăie şi să strige "Este!"? Când vorbeşti de "cultură organizaţională închisă", de "lipsa managementului participativ", de "încurajarea activă a neimplicării de către management" ce poţi să-i arăţi boului care conduce fără a-l face bou în faţă? Când omul care ar trebui să te conducă nu înţelege o iotă din ce-i spui, ce poţi face să îl înveţi?

Aşa că zilele astea am obosit să mă lupt zilnic cu privirea cât lungul nasului şi să le trag orizontul celor din jur către viitor. Mi-am acceptat soarta şi am început să fiu un subordonat cuminte: fac ce mi se spune şi nimic mai mult, execut întocmai şi la timp, raportez imediat şi nu reacţionez la critici "de încurajare". Cu alte cuvinte, m-am decervelat. Am renunţat la a gândi.

Ştiţi cât de tentant este să rămân aşa? Mă agit o zi întreagă, primesc laude, am seara o mulţime de "fapte palpabile" să arăt, am şefii fericiţi că am devenit atât de disciplinat. Dar, mai presus de orice, e atât de comod! Lipsa activităţii cerebrale mi-a simplificat enorm viaţa: gândeşte şefu' pentru mine, ura! mă odihnesc muncind!

De-asta există băsescu: pentru că tentaţia decervelării e mare şi mulţi i-au sucombat. Fără gândire, lumea se simplifică instantaneu. Efortul de a trăi se reduce. Munca identificării cauzelor dispare. Tratamentul simptomelor şi nu al cauzelor e direct, la prima vedere, uşor de aplicat (şi lipsit de efecte permanente, dar ce mai conteaza?).

N-am cum să rămân aşa, pentru că munca mea presupune în primul rând să gândeşti. Dar, Doamne! ce uşor e să trăieşti că râma!

Măreţia gesturilor mici

2011-07-06T07:54:00.001+03:00

Marele jucător şi turma lui de halitori de scârnă a ajuns la ficaţii multora dintre cei pe care-i frecventez, online sau offline, la fel cum ajunsese Ceauşescu sau, mai recent, Năstase. Şi, cu aceeaşi patologie psihiatrică, Căpitanul (sic) se ţine atârnat de putere în ciuda poporului. Ca urmare, România mea e plină de apeluri la mobilizare, la proteste, la nesupunere civică şi, simultan, plină de regrete, dispreţ şi desconsiderare la adresa "mămăligii care nu ştie exploda singură". Lipsesc, se zice, gesturile măreţe care ar putea fi scânteia unui mare protest naţional.

Nu cred în gesturile măreţe. Cel puţin în istoria noastră acestea au fost foarte puţine şi, de cele mai multe ori, singulare şi fără urmări. Nici Liviu Cornel Babeş n-a avut urmaşi, precum nici Cristiana Anghel nu are azi.

Dar cred că e oarecum normal (nu neapărat bine; normal). Gesturile mari cer conştiinţe mari ale unui popor mare. Nu e cazul la noi. Aici mingicăreala, descurcăreala şi zvonistica fac legea, traiul, viaţa.

Ca atare, eu m-am lecuit de gesturi eroice. Saltul istoric nu cere, la noi, un declanşator ca un arc de percutor; mai degrabă cere un număr de mici grăunţe de nisip: care intră în maşinărie şi o gripează; care încep să se rostogolească şi antrenează părticele ale dunei; care se lasă purtate de vânturi şi se depun altundeva. Bref, nu o mişcare naţională ci o sumă de mici tresăriri au mai multe şanse de reuşită.

Eu, de exemplu, nu mi-am propus niciodată să mă arunc, în flăcări, de blocurile din faţa parlamentului, purtând o pancartă cu "Băsescu, din cauza ta mor români degeaba!"; mi-am propus doar ca, până în 2012, să conving un om pe zi să iasă la vot şi să voteze orice altceva decât arcul portocaliu. Nu mă aştept la rezultate spectaculoase, dar cred că dacă mai mulţi ar face asta (sau orice altceva în acest sens) am avea o şansă.

Derbedeii de partid şi de stat

2011-06-29T22:57:00.000+03:00

V-aţi confruntat vreodată cu un derbedeu de pe stradă, care vă cere o ţigară, apoi un foc, apoi un leu, apoi să-i faci cinste cu o bere şi care se enervează şi te spurcă dacă refuzi?

Ei bine, acesta e modelul după care au fost populate instituţiile statului român. Ele sunt pline până la refuz, de jos şi până sus, cu derbedei care îţi pun în spinare munci herculeene doar pentru că ei nu au chef să se obosească nici măcar cât să se scarpine în cur.

Statul – adică oamenii (?) care îl compun – adoră să-şi transfere costurile către cetăţeni. Nu poate face şosele cât de cât decente, pe care să le şi întreţină? Nu-i nimic, obligă cetăţenii să cheltuiască bani pentru a-şi cumpăra anvelope de iarnă. E incapabil să organizeze treaba la instituţii? Şi ce dacă, îi obligă pe cetăţeni să stea la cozi. E impotent în adunarea banilor? Ei, na! Există atâţia contribuabili oneşti, care pot fi jecmăniţi cu amenzi, controale şi gărzi de tot felul! E incapabil să se adune şi să vadă ce decizii a luat el însuşi? Aşa, şi? Cetăţeanul aleargă după hârtii (pe care tot el, statul, le deţine!) ca să dovedească faptul că n-a greşit. A, între timp mai pică şi ceva amenzi sau penalităţi degeaba? Lasă, că îi dă statul banii; la Paştele Cailor, evident.

Aşa a fost, plus-minus, în toţi aceşti douăzeci de ani; de când cu bocsescu, însă, statul şi-a pierdut masca de amabilitate şi şi-a dat arama pe faţă: e un tâlhar murdar, nebărbierit, căruia îi put gura, prohabul şi picioarele, agramat, nepriceput, plin de aroganţă şi revoltător.

Statul e precum cel care stă în fruntea bucatelor. El dă tonul, el alege oameni după chipul şi asemănarea sa. Noi.. noi mai contăm doar în calitate de contribuitori. Şi, din când în când, in calitate de buimăciţi.

Preţul flăcării violet

2011-06-28T00:01:00.000+03:00

Acum ceva vreme, hăhăia: "Un fleac! I-am ciuruit!" Aliodor Manolea se trăgea departe de lumina reflectoarelor.

Acum ceva vreme ameninţa jmecheresc-securistic: "Vine Popa şi pe mulţi o să popească el!" Aliodor Manolea îl păzea discret, de undeva din culise.

Acum ceva vreme întreba spionistic "V-aţi relaxat la Vântu acasă?" Aliodor Manolea privea fix şi murmura ceva, neauzit.

Acum ceva vreme, adversarul lui pierdea inexplicabil o rundă de alegeri pe care nu le putea pierde. Aliodor Manolea apărea din greşeală în fotografii, lângă el.

Acum plăteşte preţul. Faust ştie care este acest preţ, preţul sufletului vândut pentru posesiuni lumeşti. Flacăra violet se hrăneşte cu sufletul celui care o conjură.

Dar de ce trebuie să plătim şi noi?

Calea resemnării

2011-06-13T16:02:00.001+03:00

Un om la care ţin îmi face, într-un context de altfel simultan important şi delicat, o radiografie scurtă şi dureroasă: mă număr printre cei care, sătui de răul de aici, am ales calea resemnării.

La început m-am încruntat: cum adică, domne, io-s laş? Resemnat? Eu, care fac aia şi ailaltă? Dar după ce m-am răcorit am luat la citit postarea mea proprie de dinaintea acesteia. Păi nu scriu chiar eu că "multitudinea de întâmplări nu intră în preocupările mele legate de cibernetica socială"? Nu scriu chiar eu că "aştept să vină alegerile, ca să am din nou despre ce scrie"?

Aşa că da, am apucat calea resemnării. Cu resemnare consemnez asta. Dar, pentru că nu m-am trezit într-o dimineaţă pe budă, nespălat pe dinţi şi nebărbierit, cu hotărârea fermă să mă resemnez ci am fost adus aici,

J'ACCUSE!

Acuz curlimbiştii băsexului şi pe El Comandante însuşi pentru că mi-au pus speranţa în stand-by;
Acuz liota de curviştine proaste, nespălate şi la gură şi la cur, din jurul lui pentru deşănţarea nesimţirii cu care mi-au sufocat răbdarea;
Acuz turma de elefanţi transpiraţi şi dansatori de teapa lui tălâmbăcean-hoară-vişan pentru cretinismul prezentat drept "deşteptăciune";
Acuz privirea scurtă a presei anti-băsiste care insistă să îi cheme pe sticlă pe cei de mai sus, provocând toxiinfecţie; şi, după ce că îi cheamă, nici măcar nu ştiu cum să le taie mârşăviile manipulative în emisiune;
Acuz pe toţi 'telectualii care se prostituează pentru o sinecură pe bani publici; opera lor poate o să rămână, ei – ca oameni – sunt deja putrezi;
Acuz toţi turceştii-morarii-cristoii că, pentru un pumn de arginţi, şi-au uitat menirea: presa este proiectată să ţină puterea sub lupă. De parcă Woodward şi Bernstein şi-ar vândut vreodată mândria!
Acuz USL de lene, tâmpenie şi că vede numai cât lungul nasului. Dacă măcar 5% dintre cei de la vârful USL ar fi pe jumătate activi, băsexu' ar fi fost demult istorie;

Şi, evident, înaintea tuturor mă acuz pe mine; chiar dacă nu-mi place să recunosc, am pus capul între umeri aşteptând cascada de căcat să treacă pe deasupra. Vechi reflex de pe vremea Condamnatului Abuziv Împuşcat, ce să fac!

Nu promit că devin mai activ; în fond, firea mea e firea mea. Dar mulţumesc pentru ghiontul care mi-a deschis ochii.

Campionatul de floretă, etapa cu ciomege

2011-06-06T23:14:00.002+03:00

N-am mai scris demult despre politică. Şi asta nu pentru că nu s-ar mai întâmpla lucruri în sfera politică; se întâmplă, oho, şi câte încă!... N-am mai scris pentru că multitudinea de întâmplări nu intră în preocupările mele legate de cibernetica socială. Ce face puterea de azi este ca o lovitură de bâtă de mârlan într-un meci de floretă.

Odată, cândva, Puterea era subtilă. Manipula uşurel, delicat, chiar dacă în forţă. Presa cădea în capcană (şi noi odată cu ea) şi se trezea, mahmură, când totul era gata. Erau vremuri care cereau ascuţime de minte, atenţie şi ceva lectură ca să te nu prinzi doar post-coitum că ţi-au tras-o.

Acum, Puterea nici măcar nu mai face efortul de a mima aparenţa. Roberta Anastase a numărat ceva ce doar ea a văzut şi e bine-mersi. Udrea Videanu, Berceanu, Blaga sunt şi ei acolo sus şi n-au nici o apăsare. Investigaţiile DNA se opresc grijulii la peştii mici, iar procurorii şi judecătorii nici măcar nu se mai obosesc să privească înspre Codul de Procedură Penală atunci când redactează rechizitorii sau motivări de sentinţe. Manipulările actuale sunt delicate ca o pereche de chiloţi din pânză de sac, subtile ca un râgâit de mici cu bere într-o sală de teatru, inteligente ca o ceartă de ţigănci cu "Mânca-mi-ai pizda, handicapato!"*

Nu mai am ce comenta, aşa cum nu poţi comenta bălăriile de pe marginea tarlalei de la ţară, pline de baligă şi de rahat de câine şi de care doar gândacii de bălegar se mai apropie. Aştept să vină alegerile, ca să am din nou despre ce scrie.

Până atunci, somn uşor, Românie hâdă!
------
*Replică reală, auzită de mine, dată de o mamă fiicei sale, într-o piaţă de haine la mâna a doua din Braşov

Aproape, dar atât de departe...

2011-05-29T16:12:00.000+03:00

Mă uit în jurul şi văd oameni trecând la un milimetru de şanse, ratându-le cu seninătate, orbiţi de rutină, de gânduri, de „aşa se fac lucrurile”; orbiţi nu pentru că nu ar putea vedea, ci pentru că aşa aleg. Inconştient poate, dar alegerea le aparţine.

*************
Uite o mamă. Are o fată. Adolescentă. Prin urmare, prin definiţie, prin natura lucrurilor, rebelă: păr multicolor, machiaj negru, unghii lungi, piercing-uri în nas şi sprâncene, iubiţi suspecţi. Şcoală mai puţin, chefuri cât încape. Probleme, adică.

Ce face mama? Ce a învăţat: strigă, urlă, pedepseşte: fără bani de ieşit în oraş, fără bani de haine, strictul necesar acasă: mâncare, apă, pat şi acoperiş. Cum răspunde fata? Ca orice adolescentă: se machiază şi mai strident, vine târziu (când mama doarme, ca să evite ciorba de limbă), împrumută şi „face chetă” (= cerşeşte) pentru a-şi asigura măcar o parte din ceea ce foloseşte pentru a se autodefini ca opusul mamei. Mamă la care ţinea foarte tare, altfel nu ar folosi-o ca anti-model (nu faci în ciudă unui om care îţi e indiferent, nu?). Tensiunea continuă astfel luni, ani în şir.

Într-o dimineaţă, când sunt amândouă acasă, se întâlnesc – ocazie rară – la micul dejun. Fata, după un chef monstru, a luat un 10, pentru că e deşteaptă, în ciuda aparenţelor. Mama are o ocazie unică să rupă anii de certuri, să o facă pe fata ei, sânge din sângele ei (pentru că şi ea, copil fiind, şi-a făcut părinţii cu nervii, dar se pare că a uitat acele vremuri), să se simtă – în sfârşit – bine acasă. Tot ce are de făcut este să zâmbească, să remarce nota şi să treacă o dată în planul doi rebeliunea adolescentină. Fata se aşează la masă şi aşteaptă, cu o privire aproape canină, de căţel care cerşeşte o mângâiere, o vorbă bună de la adultul în jurul căruia şi-a aşezat deocamdată viaţa; o aşezare strâmbă, putem fi de acord, dar asta nu schimbă cu nimic importanţa mamei în viaţa fiicei ei.

Ce face mama? Îşi continuă „educaţia”: strânge din buze, se uită sever şi aruncă o remarcă acră despre cheful monstru şi lipsa de acasă a fetei. Trece nota remarcabilă sub tăcere, pentru „efectul pedagogic” şi anunţă o nouă pedeapsă, „până îţi bagi minţile în cap”. Fata se prăbuşeşte în interior ca o casă căreia i-a dispărut temelia. E prea mândră (din nou, sângele apă nu se face) pentru a lăsa să se vadă ceva; dar o mamă ar trebui să se îngrijoreze de lipsa strălucirii din ochi, de îngheţul din ton, de absenţa din suflet.

„Dispărută: adolescentă, 17 ani, păr brunet, vopsit roşu-verde, ultima dată purta blugi şi o bluză neagră. Semnalmente: 1,65 metri înălţime, constituţie astenică, poartă piercinguri”. Poliţistul aruncă, plictisit, dosarul pe birou: încă un copil care are şanse minime să reapară vreodată altcumva decât sub formă de cadavru sau prostituată.

O singură vorbă bună ar fi putut ţine destinele pe drumul drept; dar e atât de greu, nu-i aşa, să fii om…

***************
Cuplul nu pare a băga de seamă trecătorii. Discuţia în contradictoriu e lungă şi, după reacţiile actorilor, îţi poţi da seama că e de fapt a multa reluare a unui scenariu repetat adeseori. El e Bărbatul: munceşte, aduce bani, întreţine gospodăria. Ea e femeia (cu f mic): are şi ea un serviciu, găteşte, face curat. Azi, subiectul disputei e copilul: de ce a îndrăznit ea să-i dea bani să iasă în oraş, fără acordul lui. Nu contează că, de fapt, copilul nu a mai ieşit demult cu prietenii, de jenă, pentru că nu are niciodată bani. Bărbatul e modelul aspru: muncă, disciplină, reguli. Lauda e o prostie care înmoaie spiritul, critica îl întăreşte. Ca atare, de douăzeci de ani el nu şi-a lăudat niciodată soţia sau copilul, dar a avut mereu grijă să le arate ce şi unde au greşit. Cu lux de amănunte. Din dragoste, evident.

Copilul e mediocru: fără mare tragere de inimă la şcoală, dar cuminte şi apropiat de părinţi. La vârsta lui, cu psihicul încă fraged şi incomplet format, ar avea mare nevoie de un pic de înţelegere şi răbdare. O găseşte doar la mamă, dar tatăl e cel care are greutate în sufletul lui.

Femeia a aşteptat douăzeci de ani o vorbă bună. Acum i-a fost milă de ruşinea copilului şi e convinsă că a făcut bine. Bărbatul îi demonstrează logic, detaliu cu detaliu, cât de proastă a fost când s-a lăsat îmbrobodită şi i-a permis fiului să aibă acces la "cine ştie ce destrăbălări". Pe stradă. În cuvinte foarte ne-echivoce.

Cei doi se despart. Femeia se abate de la traseul zilnic firmă – piaţă - acasă. Are de purtat o discuţie cu un profesionist.

...
"Tată, mama de ce nu mai vine acasă?" Vocea puştiului e marcată de tremolo-ul specific efortului de a ţine lacrimile în frâu. "Unde a plecat?".

E greu să explici unui copil ce e divorţul şi, mai ales, cât de aproape ai fost de o viaţă normală, ratată pentru că, o dată, o singură dată, nu ai fost capabil să întrevezi şansa adusă de o vorbă bună...

Scrisoare către părinţi

2011-04-23T00:28:00.001+03:00

Dragă mamă, dragă tată,

Vă mulţumesc pentru că m-aţi făcut din dragoste, că m-aţi crescut, m-aţi îngrijit, m-aţi vindecat când am fost bolnav, m-aţi educat bine, m-aţi ajutat când am avut nevoie şi m-aţi lăsat să dau cu capul de pagul de sus când n-am avut, că m-aţi încurajat când eram pe cale să cedez, că aţi avut cele mai bune intenţii şi v-aţi străduit să faceţi din mine un om întreg.

Da, aşa ar trebui să înceapă orice scrisoare către părinţi. Doar că, în multe cazuri, ar fi o minciună.

Mama a visat toată viaţa să se integreze în comunitate. Un vis mic-burghez translatat la România acelor vremuri (sau acestor vremuri), pentru ea asta înseamnă o meserie „apreciată” (în copilăria mea fiind vorba despre inginer TCM sau doctor), o familie „aşezată” (nu te prinde 30 de ani necăsătorit, că asta înseamnă că „ai ceva greşit”), o casă şi o maşină, vizite regulate la masă în cercul de prieteni. O viaţă banală, conform standardelor. Ca rezultat, am o meserie pe care o urăsc, o nevastă pe care n-o mai suport şi, înglodat în datoriile pe care salariul nu îmi permite să le plătesc, nu pot cumpăra mai nimic pentru ţâncii pe care îi plesnesc zilnic pentru că ei sunt fructul unei vieţi construite pe decizii care nu au fost ale mele.

Tata a avut o copilărie foarte grea. A visat să ajungă „cineva” din ziua în care a trebuit să lipsească de la şcoală, trimis de bunicii mei la câmp, cu vitele (pentru că şcoala nu hrăneşte o casă, dar o vită da). A investit energie, timp, efort şi nervi în educaţia mea pentru ca măcar eu să am şansa să îmi fac un nume. Şi atâta a insistat încât m-a sastisit de glorie; m-a făcut să cred, cu mintea mea de copil, că visul meu (prin reacţie, opus visului lui) este să fiu un ilustru anonim, realizat plenar pe plan uman. Acum văd că am potenţialul să las o urmă în istorie, dar nu mai am suficient timp şi nici energie disponibilă pentru face ceea ce aş fi putut, dacă mă lăsau în pace.

Va mulţumesc aşadar pentru educaţia primită. Pentru că aţi insistat asupra valorii muncii cinstite şi a somnului uşor, de după o zi de lucru. Şi pentru că, din această cauză, îmi vine foarte greu să mă descurc într-o lume în care „descurcăreala” face traiul, iar munca, chinul.

Vă mulţumesc pentru că mi-aţi arătat ce mult înseamnă cinstea şi onoarea. Drept pentru care, supus al unui stat jefuitor şi care caută cu lumânarea motive de a mă amenda, nu am puterea să „îndulcesc” controlorii, chiar dacă e strigător la cer ce-mi fac.

Vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi insuflat dragostea de carte. Care mă duce cu tramvaiul, zi de zi, la un birou înghesuit şi mă ţine aplecat peste un computer vechi, în timp ce puştiul vecinului meu, care nu are astfel de restricţii, îşi conduce propria firmă de la volanul unui modest Megane.

Vă mulţumesc pentru că v-aţi străduit. Şi aţi reuşit să faceţi din mine un sumum de dorinţe împlinite. Dorinţele voastre. Nu ale mele.

Schizofrenia conduce România. Pe ultimul drum.

2011-03-17T13:59:00.001+02:00

Politica în sine, ca activitate, este puternic schizogenă. Cum altfel aş putea califica o ocupaţie care presupune nu riscul, ci certitudinea că la un moment dat vei colabora cu unii pe care îi spurci cu spor acum şi aceeaşi certitudine că la un moment dat îi vei spurca pe cei pe care îi lauzi acum? Multiplicitatea personajelor întrupate într-un singur politician îi asigură acestuia lipsa de plictiseală – când eşti în gaşcă timpul trece mai uşor, nu? – dar predispune la schizofrenie.

Asta nu ar fi mare lucru. Fiecare meseria are factorii săi de risc şi bolile sale profesionale. Letal este atunci când bolile profesionale ale unei pături sociale afectează întreaga populaţie.

La asta mi se pare că asistăm în această perioadă: la un soi de schizofrenie generală. La o dedublare totală şi aproape finală a mai tuturor: societatea e ruptă în pături antagonice (bugetari contra privaţi, salariaţi contra stat, pensionari contra tuturor), susţinătorii oricărei părţi (dar ceva mai abitir băsiştii) intră în contradicţii schizofrenice şi ajung să se contrazică pe ei înşişi. Dar cei care ating culmea rafinamentului schizoidic sunt politicienii puterii: deşi au pârghiile în mână, parte dintre ei (şobolanii) au un discurs public de opoziţie, iar cealaltă parte (activii puterii) s-au decuplat de la realitate şi vorbesc despre o Românie care nu trăieşte decât în imaginaţia lor febrilă. În acest timp, România reală devine, pe zi ce trece, tot mai mult un azil de nebuni membru al UE.

***
În mijlocul străzii, o femeie tânără ignoră cu inconştienţă traficul, preocupată de ceva ce doar ea vede. E îmbrăcată într-un halat de casă cu flori şi broscuţe pe care curenţii de aer îl flutură uneori, dezgolindu-i pulpele. Când se apleacă, i se văd sânii, dar ea pare a nu fi conştientă de spectacolul pe care îl oferă. Şi-a aşezat pe jos un cearşaf odată alb şi şi-a adus aspiratorul, pe care îl mânuieşte de parcă ar funcţiona, deşi capătul cablului exhibă două fire golaşe, care şi-au găsit adăpost în rigolă. Din când în când ţipă, cu un ţipăt de iele dansând nebune în noaptea de Sânziene, chemând pe nume un copil care nu mai există decât în lumea ei devastată de suferinţă. Are privirea goală, iar peste orbite şi-a desenat cu dermatograful o cruce neagră. Şoferii o înjură şi trec mai departe; unul singur s-a oprit mai mult, să-i privească în decolteu, după care a plecat râzând.

***
Mulţimea s-a împrăştiat; un accident uşor, înjurături, bătăi – un spectacol obişnuit în trafic. Oamenii s-au adunat să se distreze, s-au înghesuit şi s-au înghiontit, apoi au plecat. În urma lor, o bătrână cocârjată mişcă mărunt din buze. E ziua de pensie. Şi-a plătit o parte din datoriile la întreţinere, şi-a luat o parte din medicamente, a luat pâine de la magazinul ei obişnuit şi apoi s-a dus ceva mai departe. Un chioşc de cartier avea ouă ieftine – mai mici decât cele obişnuite, dar la cât mănâncă ea sunt de-ajuns de mari. Oricum, erau ultimii bani până luna următoare – trei lei pe ouă şi gata pensia!

Acum, bătrâna stătea prostită pe trotuar, privind în jur fără să vadă de fapt. Îl imploră pe Dumnezeu s-o izbăvească, îşi aduce aminte de tinereţe, blestemă lumea – s-a transportat cu totul într-o altă realitate, în care poate şi ea să facă ceva. Strânge la piept fosta pungă de hârtie cu fostele ouă – a intrat, fără să-şi dea seama, în mulţimea adunată la accident, oamenii s-au strâns fără să le pese, au înghesuit-o şi i-au spart toate ouăle cumpărate cu restul de pensioară lăsat special pentru a avea şi ea, o dată pe săptămână, o delicatesă la masă – un ochi prăjit pe aragazul ruginit şi îngălat, luat la căsătorie. Pe pardesiul ros de atâta purtat i se scurge amestecul vâscos de gălbenuş şi albuş, tencuind un nou strat de jeg peste cele adunate de-a lungul anilor. Vorbeşte singură, înconjurată de copii de cartier car râd de ea şi aruncă cu foi de varză culese de pe jos. Pleacă încet spre casă, fără să audă înjurăturile aruncate pieziş de ţiganca florăreasă din colţ, care o acuză că e piază-rea. Încă o lună de supravieţuire, încă o lună cu apă, pâine şi răbdare.

***
Un tânăr, îmbrăcat la costum, cravată, cămaşă business, târând după el o servietă burduşită cu cine ştie documente se târăşte prin parc. Are privirea rătăcită, părul tuns scurs este răvăşit, pantofii plini de praf, semn că se plimbă aşa de ceva vreme. Urmele de pe nas şi de la urechi arată că poartă ochelari, dar aceştia nu se văd nicăieri. Zac sparţi undeva, pe un trotuar, în faţa unei mari companii, trântiţi cu sete; a fost exprimarea fizică a tensiunii interioare care l-a rupt înăuntru. Acum se mişcă fragmentat, segmentat, sacadat, arătând celor ce pot citi limbajul corpului că înăuntru, acolo, ceva a cedat. Pe buze i se adună o spumă alburie, pe care o şterge din când în când cu mişcări grăbite, furişate, clipind orb în jur. Uneori mai înfloreşte câte un balonaş de salivă, pe care îl ignoră – procedurile de firmă nu spun nimic despre acest caz.

Se plimbă aşa de câteva ore bune; mai exact, de când l-a auzit întâmplător pe şeful lui comiţând o dublă infamie: i-a luat lucrarea la care muncise pe brânci câteva luni şi a prezentat-o boardului ca fiind a sa, după care i-a propus concedierea. Atunci s-a produs ruptura: are rate imense la apartamentul cumpărat acum trei ani, soţia e însărcinată în luna a şaptea şi el nu are curaj să meargă acasă şi să-i spună că gata, nu mai au bani, vor trebui să renunţe la căsuţa lor şi să… şi să ce? Că nici n-au unde merge, el e din Târgu-Jiu şi ea din Baia Mare. Fără serviciul lui, care-l ţinea şi câte 14 ore pe zi dar care le permitea să plătească ratele, sunt distruşi.

Bate mărunt din buze, murmurând imprecaţii; sau fragmente de raport, cine ştie. Bate parcurile Bucureştiului, neştiind unde se duce, neavând curaj să revină în lumea reală care i-a furat ceea ce-i e mai drag. E seară deja; e plin de praf, are frunze uscate în păr, şi-a pierdut un pantof, dar nu ştie nimic din toate astea. S-a refugiat în cel mai bun raport de fuziune pe care firma l-a avut vreodată, raportul furat, lucrul care urma să-i aducă o promovare şi un salariu mai bun dar care, iată, i-a adus pierzarea.

Câinii îl latră, arătându-şi colţii; parcul e domeniul lor, iar acest intrus n-are ce căuta acolo. Puştii i-au şterpelit demult portofelul, chit că habar n-au cum se folosesc cardurile. Două piţi râd gros de „jmecherul” pierdut, care zace pe o bancă, în timp ce soţia lui îşi frânge mâinile pentru că nu răspunde pe mobil, la firmă nu e, iar bănuielile negre i-l înfăţişează în patul cine ştie cărei fetişcane.

În tot acest timp, un computer a şi scuipat o scrisoare de reamintire pentru viitoare rate scadente. Aşa, preventiv.

***
România reală nu are nici o legătură cu România lor. Şi nici noi cu ei.

Răul cel bun

2011-03-10T08:30:00.003+02:00

Întunericul steril al peşterii umplea interiorul ca o pâslă veche şi scămoşată. Nici ţipenie de suflet, nici o mişcare. Uneori, o respiraţie grea, precum cea a unei armate de hopliţi la finalul unui marş epuizant, sfâşia nemişcarea neagră. Dacă cineva ar fi avut curajul inconştient să intre în peşteră ar mai fi văzut, în clipa morţii, doi ochi - altădată roşii ca tăciunele aprins, acum sângerii şi palizi - clipind rar. Era Wyvern, dragonul. Şi era pe moarte.

Mii de ani fusese blestemul întregului ţinut. Timp de milenii mamele îşi potoliseră copiii neascultători arătând cu degetul către cer, locul de unde Wyvern apărea pe neaşteptate pentru a fura pe cei ce nu ascultă. Eoni întregi păziseră ţăranii câmpurile, holdele, turmele de mânia Bestiei. Domnise fără rival, nepedepsit. Iar acum îşi contempla sfârşitul.

Nimeni nu se aventura în Munţii Negri, acolo unde dragonul îşi avea casa. Nimeni nu se mai vedea pe câmp, atunci când aripile lui ascundeau lumina soarelui. Nimeni nu trăia sau murea fără ca el să ştie. De cele mai multe ori el era Moartea. Şi Viaţa, deopotrivă.

În negrul peşterii, Wyvern oftă adânc. Ştia de multă vreme cum, când şi de ce urma să moară. Dragonii primesc acest har şi blestem odată cu ieşirea din ou – să ştie. Să îşi poată vedea viaţa şi moartea. Să îşi poată clădi traiul. Dar nu întotdeauna Scrisa Destinului este şi înţeleasă de puiul abia ieşit din găoace.

Cu milenii în urmă îl văzuse venind, cu tupeu, fără teamă şi fără ezitare, pe Drummhuld. Bătrânul albit de vreme intrase în peşteră pe vremea când Wyvern abia învăţa să îşi stăpânească focul din răsuflare. Mersese în bătaia flăcărilor mamei sale, Laidly Wyrm, şi i se adresase direct. Bătrânul nu murise pe loc, aşa cum se aştepta puiul; ba, mai mult, mama sa îl ascultase pe muritor cu atenţie, aplecase capul cu solzi aurii (oh, cât iubise el irizaţiile verzi-aurii ale mamei sale!) şi încuviinţase. Apoi îşi chemase urmaşul, puiul Wyvern, şi – acum ştia, dar atunci fusese nedumerit – îi scosese dintre aripi, din piept, o bucăţică mică de carne palpitândă, sângerândă, pe care i-o dăduse muritorului.

De atunci, Wyvern fusese legat de Ţinut: era al lui, aşa cum îi şi aparţinea în egală măsură. Oamenii îi aparţineau, dar şi el era posesiunea lor. Împărţeau Viaţa şi Moartea… şi inima. Căci Drummhuld venise să îi ceară mamei sale o bucăţică de inimă de dragon pentru a reînvia un Ţinut aflat în pragul morţii; iar Laidly Wyrm îi satisfăcuse cererea, pentru că ea ştia – aşa cum şi el ştia, acum – că un dragon fără un Ţinut nu putea trăi. Aşa că îşi legase puiul de bucata asta de ţară, pentru a nu-l condamna dinainte.

În peşteră Wyvern mai oftă o dată. Eoni întregi vânase, îşi alesese prada şi o păzise de rivali. Oamenii nu ştiau, dar primejdii mari dăduseră târcoale la hotare – iar Dragonul le îndepărtase. O singură primejdie nu putea nici măcar Wyvern să o alunge, iar aceasta era fatală. Ţinutul întreg – oamenii, holdele, vitele, animalele, pădurile – trăiau prin şi pentru Wyvern. Şi urmau să moară odată cu el.

****
Călătorul suficient de curajos pentru a trece fruntariile Ţinutului ar fi murit curând de foame. L-ar fi aşteptat zile de mers prin ţărână pustiită, printre vite prăbuşite la pământ, cadavre de ciori risipite pe câmpuri, lanuri putrezite şi uscate şi sate în care nici măcar fantomele nu bântuiau. Ţinutul era mai mort decât Moartea însăşi – trecuse în alt timp. Şi odată cu el trecuseră toate cele ce făcuseră bucuria vieţii.

Şi aşa urma să rămână până în ziua în care un alt Wyvern va dona o bucăţică de inimă de dragon pentru a scoate Ţinutul din ghearele reci ale Morţii…

Poveste gotică

2011-02-19T17:56:00.001+02:00

Pe câmpul de bătălie înecat în mirosul morţii, urletul de victorie al lui Ulf a scuturat ceaţa în fuioare scămoşate de frică şi suferinţă şi a zguduit nervii puţinilor duşmani rămaşi în viaţă. Rămaşi în viaţă, dar nu pentru multă vreme – Thordin, nemilosul zeu al Asdingilor, era mereu însetat de sânge. Walkiriile purtaseră deja sufletele vitejilor căzuţi către Valhalla; purtaseră şi sufletele duşmanilor măcelăriţi de către destoinicii războinici ai lui Ulf către iadul Asding, unde îi aştepta o veşnicie ca sclavi-câini ai merituoşilor din Valhalla.

Arne Saknus, bătrânul mag, s-a apropiat şchiopătând de tânărul lord al războiului. Pecetea Victoriei, ritualul vechi de eoni, trebuia înfăptuit repede, înainte ca ultima picătură de sânge a bătăliei să se fi uscat la soare. Bătrânul uscat, subţire şi tare ca vrejul de viţă l-a prins pe tânăr de braţ şi l-a tras către cortul druidic, unde acoliţii mai tineri, aspiranţi la statutul de thul, deja apucaseră să aducă trupul regelui inamic, desfigurat de loviturile de spadă primite atât înainte, cât mai ales după moarte.

La umbră, cei doi s-au oprit o clipă, privind la obiectele de cult adunate pentru ritual: masa de thegn, moştenită de la Străbunul care a pus bazele tribului Asding şi i-a fost primul ovrethul, Mare Şaman şi Vindecător al Viilor şi Morţilor; pana de thrall, pentru a cărei posesie tânărul Asgard, fratele lui Ulf, îşi dăduse viaţa; piatra de luna-morţii, scoasă din trupul veştejit de blesteme al frumoasei Erika; vrejul de re’em, atât de greu adus, pentru jumătate din averea tribului, din insulele Serkland; spada Killmyr pentru care trecuse prin foc şi sabie trei sate de pe marginea de răsărit a Norsland-ului; şi altele, şi altele. O mulţime de obiecte; o mulţime de vieţi plătite pentru a le avea; un ocean de suferinţă pentru şase cercuri de sânge, o poţiune, o jumătate de zi… şi Nemurirea.

Acoliţii s-au apucat de trupul regelui Kildar, duşmanul de moarte al Asding-ului; ca o ironie a sorţii, tocmai el le va aduce invincibilitatea. Au spintecat hainele, brocarturile grele şi lâna călduroasă cedând sub lama cosoarelor de ceremonie. L-au despuiat de izmene şi de punga-buzunar şi au trecut la tăierea rituală. L-au suspendat de picioare de un cârlig din lemn de stejar de o sută de ani şi au efectuat tăietura în Y, începând de la hara, de sub buric. Au continuat către stern, tăind apoi de fiecare parte spre umeri. Duhoarea grea de borhaie de om s-a amestecat cu izul acru al hainelor transpirate de efort ale acoliţilor, acoperind mirosul sângelui care se aduna, picurând gros, în castronul de aur cu nestemate în care se pregătea să se prindă în cheaguri gelatinoase – dacă Arne Saknus nu se grăbea să îl folosească.

Magul măsura deja din ochi castronelul: prea puţin, şi ritualul nu dădea rezultate; prea mult, şi celelalte ingrediente nu ajungeau pentru completarea rețetei. Când sângele a fost exact cât era nevoie s-a aplecat gemând şi, cu un gest scurt, a indicat copilandrilor care măcelăriseră duşmanul să plece cu tot cu leşul eviscerat. S-a apropiat apoi de tânărul războinic şi l-a întrebat din ochi: eşti pregătit?

Conducătorul Asdingilor era pregătit; era doritor să devină nemuritor, spre gloria şi dăinuirea tribului, ori să moară încercând. Căci ce conducător era acela care nu dădea totul neamului lui, pentru a putea cere totul?

Arne a desenat, cu sângele de rege din castron, şase cercuri pe podeaua de ţărână a cortului. În fiecare a pus câte o picătură de Licoare de Unicorn. A completat cu câte un fragment de pană thrall, de vrej de re’em şi cu o linie din praf de piatră de luna-morţii. Apoi a dat să se odihnească, înainte de a prepara Poţiunea Hrulgar – îi cerea să fie alert şi atent, altfel tot ce obţinea era otrava cea mai groaznică de pe Pământ.

Ulf aştepta – răbdarea era o calitate esenţială pentru un mare conducător – în timp ce magul care-l crescuse de mic copil rostea incantaţiile finale. Mâna i se odihnea pe spada Killmyr, cea care avea să pecetluiască, tăind cercul de sânge din mijloc, obţinerea nemuririi. Ritualul se apropia de sfârşit – şi odată cu el, spera tânărul, şi dominaţia oricui altcuiva în afara Asdingilor.

Soarele cădea încet în ocean, chemând după el umbrele nopţii, ca pe mari păsări negre de pradă ce se hrăneau cu suflete. În cort, incantaţiile s-au terminat. Cine s-a uitat cu atenţie a putut vedea umbra lui Ulf, dreaptă, cu sabia ridicată, postată în cercul de sânge din mijloc; silueta gârbovă a lui Arne, gâfâind din cauza efortului; şi masa ritualică, pe care poţiunile licăreau discret în penumbră.

Ulf a ridicat spada cu încredere şi a înfipt-o în ţărâna umedă de sânge. La început nu s-a întâmplat nimic; apoi din pământ s-a ridicat un vaiet, ca o mie de walkirii vânând morţii luptelor străvechi. Solul a început a se cutremura ca marea în furtună, vălurind şi ţâşnind cu brazde smulse veşniciei; apoi hohote demente au prins a se auzi; apoi…

Şi astăzi lacul întunecat, „Lacul lui Ulf”, rămâne nestrăbătut. În fiecare an, în preajma echinocţiului de primăvară, suprafaţa sa vălureşte de una singură, lumini se văd noaptea plutind pe ape şi vaiete ies din străfunduri. Dar astea sunt legende, precum cea a lui Ulf, tânărul războinic care a intrat în nemurire – deşi poate nu chiar aşa cum şi-ar fi închipuit la început…

Orizonturile sângerii ale logicii în alb şi negru

2011-02-15T07:38:00.000+02:00

E multă suferinţă în lumea oamenilor; prea multă. Şi cea mai mare parte se iroseşte în zadar. Măcar de-ar reuşi oamenii să înveţe, căci nu e învăţător mai bun decât durerea. Dar nici măcar asta nu se întâmplă.

Bună parte din durerea irosită e gratuită. Şi vine din logica în alb şi negru. Logica strâmbă care cere celor din jur să aibă aceeaşi părere, fără ezitări, fără indicaţii şi fără drept de apel. Logica strâmbă care pune semnul de egalitate între iubire şi supunere. Logica digitală care vrea ca iubirea să se exprime prin coincidenţă absolută în atitudini şi păreri, de la sine. Care are impresia că o deosebire de păreri despre un detaliu trivial trădează lipsă de afecţiune.

Mentalitatea asta de buncăr, „my way or the highway”, este cea care rupe cupluri, care separă destine, care rătăceşte minţi şi inimi, care zdrobeşte oameni. Căci nu încape acolo nimic altceva: nici unicitatea persoanei, nici alte păreri, nici măcar exprimări diverse. Totul e alb, dacă nu înseamnă că e negru.

Trăiesc cu impresia că logica suferinţei îşi are sorgintea în neîmplinire. Adică dacă nu pot fi ce vreau în alte domenii, măcar acasă pot să fiu satisfăcut: am dreptate 100%. Astfel îmi pot compensa frustrările în intimitate – şi sunt fericit. Sau nu; dar ce mai contează asta?...

Există oameni care aleg să îşi sacrifice familia pe altarul terţiului exclus; care strâmbă destinele copiilor, condamnându-i la o viaţă de suferinţă gratuită doar pentru a-şi satisface dorinţa strâmbă de împlinire; care aleg (căci e o alegere, nu un dat) să îşi zdrobească oamenii pe care pretind că îi iubesc în numele unei aberante congruenţe artificiale de opinii. Şi care nu înţeleg că produsul lor e mai multă suferinţă – inclusiv a lor.

Dureros cu adevărat devine atunci când neîmplinirile din copilărie pun în pericol un neam întreg. Când frustrările se revarsă asupra unei ţări întregi şi răcnetele, oftaturile, plânsetele nevrotice se exprimă prin instituţii ale statului.

De-aia cred eu că un control psihiatric e nu doar necesar, ci obligatoriu, pentru cei care doresc o funcţie publică. Dar mai cred şi că o vizită la un terapeut poate scuti popoare întregi de dureri. Pentru că, în fond, dacă s-ar fi găsit terapeuţi buni la vremea lor nici Hitler, nici Stalin şi nici Ceauşescu nu şi-ar mai fi vărsat frustrările date de insuccesul în meserii anodine în lupte sângeroase cu popoarele care le-au dat viaţă. Şi nici Băsescu n-ar mai fi fost preşedinte-jucător. Ci, poate, doar un foarte bun ex-căpitan, depănându-şi amintirile la gura sobei, alături de alţi foşti lupi de mare, lăsând României şanse pe care altcineva, mai puţin psihotic, poate le-ar fi fructificat.

Absent, but not gone

2011-01-04T12:28:00.000+02:00

Am fost plecat. Departe. Departe, în sine. De acolo v-am primit gândurile şi urările, care mi-au încălzit iarna interioară.

Plănuiesc să mă întorc. Tot eu, dar altul.

O societate fractalică

2010-12-02T08:09:00.000+02:00

Fractalii au o proprietate interesantă: oricât de mică ar fi o porţiune "decupată" din întreg şi de oriunde ai decupa-o, ea seamănă cu întregul. "Totul" este reprodus minuţios şi fără sminteală în "parte".

Aşa şi noi: reproducem în mic ce se întâmplă în ţară. De când Băsescu deţine puterea fără îngrădiri au apărut o mulţime de mici băseşti; de când pedeliştii sfidează fără ruşine în media, o groază de wannabees recurg la tot felul de sofisme ieftine pentru a-şi justifica nesimţirile; de când încălcările anastaseşti ale legilor scapă nepedepsite tot soiul anastase şi anastaşi mai mici îşi bat joc de reguli şi proceduri justificând fărădelegea prin... respectarea legii!

Ca fluieraşul din basm, ăsta a scos la iveală viermii României. Acum colcăie peste tot: la televizor, în Parlament, prin instituţii, prin firme, peste tot. Poate că va veni vremea şa îi şi mulţumim pentru aşa treabă: atunci când (şi dacă) vom fi capabili să strângem viermuiala ieşită la lumină precum limacşii după ploaie şi să o stropim cu dispreţul şi uitarea noastră.

Dilemă

2010-11-30T07:52:00.001+02:00

Într-o bătălie "politică" în sistemul academic am fost confruntat cu următoarea dilemă: ce faci când partea adversă recurge la soluţii imorale? Cum răspunzi la tactici care includ presiuni şi ameninţări aplicate asupra unor oameni care nu au nici în clin, nici în mânecă cu bătălia în sine, devenind astfel victime colaterale? Şi asta când ştii că aceste gesturi sunt făcute specific pentru a te incapacita, tu trăind moralitatea (şi naivitatea...) de a crede în bunul-simţ al oamenilor?

Poţi continua să îţi menţii moralitatea, ştiind exact că, la final, vei pierde şi că ceilalţi (care nu au nici scrupule, nici limite) îşi vor impune programul unei întregi comunităţi?

Poţi alege să devii necruţător şi imoral pentru a combate imoralitatea şi răutatea, pregătit să redevii ca înainte odată bătălia încheiată?

Mai stă în picioare argumentul "nu procedez ca ei, pentru a nu deveni ca ei"?

Eu sunt oglinda lumii

2010-11-14T18:29:00.002+02:00

Eu nu sunt doar eu. De fapt, eu sunt foarte puţin eu. Mult, imens de mult din eu e oglindă. Eu sunt oglinda lumii.

Când tu scoţi limba la mine, eu scot limba la tine. Când tu sângerezi, eu sângerez în faţa ta. Dacă tu eşti urât, eu sunt urât la tine. Dacă tu dai cu palma, eu dau înapoi cu palma.

Nu da vina pe mine. Dacă nu-ţi place ce vezi, nu e vina oglinzii. Dacă îţi place ce vezi, nu e meritul oglinzii. Ce fac eu e numai reflexie: îţi dau înapoi ceea ce primesc de la tine. Tu alegi, astfel, ce primeşti: urât sau frumos.

În acelaşi timp, în calitate de oglindă sunt singur. Atârnat undeva, lumea vine la mine doar din când în când. Se uită la ea însăşi, apoi pleacă. Nimeni nu mă priveşte pe mine pentru mine. Eu, practic, nu exist: sunt doar suportul vanităţii sau ruşinii celorlalţi. Sunt îndrăgit sau urât nu pentru cum sunt, ci pentru ceea ce arăt. Deşi nu sunt transparent, sunt invizibil. Trec prin lume fără a fi. Existenţa mea se descrie pe sine însăşi numai şi numai prin alţii. Exist în lumea voastră, dar sunt doar în lumea mea. Unde sunt doar eu.

Eu sunt oglinda lumii. Şi, în această calitate, sunt de vină.

Să fii mai mult…

2010-11-08T11:10:00.001+02:00

... decât poţi acum: să faci mai mult, în mai puţin timp şi/sau cu mai puţin efort. Să reuşeşti în ce-ţi propui mai bine decât o faci. Să îţi atingi scopurile lăsând în urmă prieteni şi nu duşmani, colaboratori şi nu adversari.

... decât eşti în stare acum: să reuşeşti să nu mai fii furios în van. Să îţi găseşti resursa de calm când ai nevoie de ea şi resursa de vibraţie când vrei tu şi nu când se întâmplă. Să poţi face, în loc să visezi. Să treci prin lume senin şi cu energie, nu sfârşit şi golit la finalul fiecărei zile. Să te bucuri de concediu în fiecare zi pentru frumuseţea ei, nu pentru că în sfârşit poţi dormi şi-atât. Să guşti vara, nu să o laşi să treacă pe lângă tine, ca să ai ce regreta în toamnă.

... decât reuşeşti acum: să nu te mai enerveze cretinii din trafic. Să îi poţi privi cu compasiune pentru îngustimea şi întunecimea lumii lor, în loc să te consume dracii din interior. Să nu te mai calce şeful în picioare şi să te poţi uita drept în ochii lui, făcându-l să te respecte pentru tine şi nu pentru altceva. Să nu mai ai nevoie de pastile pentru linişte, pentru somn, pentru sănătatea mintală, pentru a uita de lume.

... decât eşti acum: să ştii, fără cuvinte, cât eşti de valoros. Să nu te mai consume degeaba câte o replică aruncată de şef sau de colegi. Să te bucuri de familia ta în fiecare zi, în loc să te cerţi cu ei în fiecare zi. Sa fii capabil să înveţi din fiecare întâmplare - şi să te bucuri de asta. Să nu mai ai nevoie de laudele altora ca să fii mândru de tine. Să nu mai depinzi de alţii decât în măsura şi cu persoanele care alcătuiesc alegerea ta.

Să laşi în urma ta admiraţie sinceră. Să fii tratat aşa cum meriţi - indiferent de înseamnă asta - şi să te bucuri de acest fapt. Să devii, din trăitor pe pământ, Om.

Să poţi exclama cu sinceritate, în fiecare zi, "Ce frumoasă e viaţa!" şi să ştii, în interior, cât adevăr este aşezat în această exclamaţie.

Acestea - şi multe altele - mi-au trecut prin cap într-un moment prelungit de iluminare. Călătoria către mine însumi ia forme noi şi minunate. Reaşezările din interiorul meu, începute astă-primăvară într-un moment în care eram gata să renunţ la mine, la viaţă, la tot, au deschis calea către ceva incredibil de minunat. Eu sunt acum mult mai mult decât am fost vreodată - ca om social, ca partener, ca fiinţă. Simultan, sunt - încă - mult mai puţin decât am de gând să devin. Am la dispoziţie totul pentru a ajunge la destinaţie - şi am şi un ghid către Acolo (nu avem toţi nevoie, din când în când, de unul?).

Dar concluzia cea mai... cea e următoarea: Starea De Graţie nu e "rezervată" sfinţilor, budiştilor şi şamanilor. Am traversat-o şi eu. Senzaţia e... are o frumuseţe stranie. Lumea a devenit transparentă. Nu în sens fizic; obiectele au rămas la fel de opace. Am văzut însă toate fluxurile cauză - efect; am putut evalua direcţia, tăria şi nivelul fiecărui efect, ce va determina fiecare gest şi fiecare întâmplare. Lumea n-a mai fost un haos de neînţeles alcătuit din fragmente disparate. A devenit un loc plin de relaţii uşor de sesizat, cu esenţe inteligibile şi curgeri uşor de prevăzut. Caracterul impredictibil s-a diminuat, făcându-mă pentru o minunată jumătate de oră să înţeleg că pot fi mai mult; că mă pot apropia de Miezul Lumii, că nu mai sunt o frunză în vânt. Şi, peste toate astea, n-am simţit nevoia de ţigară; eu, care la volan fumez ca turcul (căci pe drum s-a întâmplat, în lipsa oricăror substanţe "facilitatoare"; şi oricum n-am mai pus alcool în gură de câteva luni...).

Există multe drumuri către aceeaşi destinaţie: reîntregirea omului. Om diminuat zilnic de necazuri, de lipsuri, de alţii; om care recurge la ţigară, la băutură, la droguri ca să uite că nu mai e cât a fost odinioară, în tinereţea umanităţii. Unii aleg calea extazului religios şi devin sihaştri, călugări cu har, sfinţi; alţii aleg calea meditaţiei budiste, zen sau shinto; alţii merg pe calea tantrică, şamanică sau druidică. Eu am nimerit pe un drum deschis abia de câteva zeci de ani - dar cu atât mai promiţător. Are şi un nume - dar cuvintele nu înseamnă nimic, pentru că pot induce în eroare prin folosire greşită. Cine doreşte să Ştie mă poate întreba.

Nu-i aşa că e minunat să fii propriul tău stăpân?

Drumul vindecării. Nivelul personal.

2010-11-05T09:56:00.003+02:00

Vă povesteam despre fenomenul neputinţei dobândite. Despre resemnare, despre acceptarea opresiunii de orice fel, fără reacţie. Despre înghiţirea a orice în numele lui "n-avem ce face".

Din fericire, nu este obligatoriu să rămâi într-o astfel de stare. O sclipire de nebunie, un eveniment care transcede o limită personală a acceptabilului, orice poate scoate omul din starea de gelatină socială. Mie aşa mi s-a întâmplat; iar evenimentele - încă în desfăşurare - promit multă adrenalină.

Informaţii de fond: sunt student. La zi. Într-o facultate cu profil umanist, poate cel mai umanist posibil. O facultate care se pregăteşte febril să îşi aleagă, prin Consiliul Profesoral, decanul. Din Consiliu fac parte patru studenţi, cu drept de vot, aleşi democratic dintre studenţii din toţi anii şi din toate specializările. Cei care concurau pentru cele patru locuri au devenit ţinte într-un război care nu ar fi trebuit să fie al lor.

Ca în orice alegere, şi aici sunt două tabere. Să le denumim, pentru convenienţă, Fiicele Luminii, respectiv Graţiile Negre. Evident, alegerea numelor spune şi părerea mea despre proiectul managerial al fiecărui grup, proiect care le reflectă valorile interne: colaborare, umanism, creativitate pe de o parte; subordonare, fetişizarea procedurilor şi conducere autoritară pe de altă parte.

În calitate de lider informal (venită oarecum de la sine, fără ca eu să îl caut), eram cel mai probabil reprezentant ales al anului meu. Poziţiile mele în privinţa deschiderii către oameni, creativitate şi umanism fiind cunoscute, posibilul meu vot nu era dificil de intuit. Ce nu ştiau mulţi era faptul că nu aveam de gând să mă implic în alegere, dincolo de procesul de votare în sine, pentru că şi aşa am destule pe cap.

La acest moment, însă, una dintre Graţiile Negre a avut brilianta idee să mă cheme la o discuţie între patru ochi şi să mă ameninţe. Fiindu-mi profesoară şi-a închipuit că mă cunoaşte şi că obiectivele mele explicite în privinţa viitorului meu în facultate (pe care nu le-am ascuns niciodată) ar fi mai preţioase pentru mine decât verticalitatea coloanei mele vertebrale. Lucru perfect valabil, poate, pentru un student normal la cap; nu şi pentru mine. În cazul meu, trecerea brutală şi neprovocată a Graţiei Negre nr. 1 dincolo de linia pe care mi-o stabilisem eu în privinţa a ceea ce este acceptabil a declanşat un proces foarte interesant. Iar reacţia mea i-a lăsat mască pe mai toţi cei ce mă ştiu.

Am anunţat forurile superioare (la nivel de universitate) despre încălcarea flagrantă a deontologiei profesionale de către cadrul didactic în cauză. I-am comunicat acest fapt şi acelei doamne (ceea ce a declanşat războiul fără reţineri şi fără scrupule, evident). Am lăsat informaţiile relevante să se scurgă în mediul studenţesc. Am aflat, cu ocazia asta, că nu am fost singurul ameninţat şi supus la presiuni. Şi am mai aflat ceva. Că e nevoie uneori doar de o scânteie, de un nebun singuratic şi vertical pentru ca opresiunea bazată pe autoritatea formală să ia sfârşit.

Spre marea mea surpriză (ca dovadă că omul e o continuă sursă de surprize...) mi s-au raliat pe faţă, fără rezerve, o mulţime de studenţi. A devenit un soi de modă să te afişezi cu rebelul prin curtea facultăţii, făcând în ciudă Graţiilor Negre. Iar cireaşa de pe tort a fost să descopăr că o mulţime de cadre didactice au început să nu se mai lase călcate în picioare, de când am deschis eu ochii - şi gura, cu ocazia asta. Poziţia de forţă a tradiţionalistelor s-a clătinat serios, fără să se fi schimbat ceva în ierarhia oficială. Aceasta a ieşit din calcule; este vorba de esenţă, de fosta lor superioritate, care se baza numai pe acceptarea opresiunii. Momentul în care această acceptare a dispărut a fost momentul dispariţiei puterii Graţiilor Negre. Pentru că singura lor sursă de putere a fost lipsa de reacţie a celor din jur.

Nu mă cred vreun erou. Întâmplarea a fost cea care m-a împins în această poziţie (întâmplarea şi stângăcia Graţiilor Negre în judecarea caracterelor umane). Cred că dacă nu eram eu era altcineva; pentru că nu contează cine anume constituie scânteia, atâta vreme cât ea apare. Restul... restul devine rapid istorie.

Bineînţeles, războiul continuă. Graţiile Negre au obiceiul să porte pică multă vreme; mă aşteaptă câţiva ani... interesanţi în facultatea asta. Chiar dacă pierd această bătălie, ele rămân pe loc. La fel şi eu.

PS: pentru mai tinerii mei cititori: please do not try this at home. This feat is to be performed only by trained professionals or under adult supervision ;-) Adică riscaţi-vă doar dacă sunteţi foarte siguri că sunteţi în stare să suportaţi ororile unui astfel de război.

Drumul vindecării

2010-11-04T18:51:00.000+02:00

Efectul de neajutorare dobândită: un experimentator a închis nişte câini (lotul 1) într-un ţarc, legându-i în lesă. La intervale neregulate suna o sonerie, după care (la 10 secunde) administra câinilor din acest lot un şoc electric. A aplicat acelaşi tratament unui alt lot de câini (lotul 2), dar fără a-i lega. Câinii au început să se ferească de şocuri.

Apoi a construit un ţarc dublu, între cele două jumătăţi punând un gărduleţ uşor de sărit. Într-un dintre jumătăţi a plasat aparatul de şocuri; cealaltă era sigură. A introdus apoi pe rând, în zona "electrică", cele două loturi anterioare precum şi un al treilea, alcătuit din câini care nu fuseseră deloc incluşi în prima parte a testului.

La sunetul soneriei care anunţa şocul electric, comportamentul câinilor a fost total deosebit de la lot la lot: cei care fuseseră liberi (lot 2) au şters-o instantaneu peste gard (sub 5 secunde, ca medie); cei neimplicaţi (lot 3) au avut nevoie de un pic de timp să se dumirească, apoi s-au refugiat în zona sigură. Câinii din lotul 1 (cei legaţi) au suportat stoic şocurile, fără a evada. Învăţaseră prima lecţie a politicii: n-are nici un rost să te opui, oricum ţi-o iei.

Noi, ca popor, suferim de neajutorare dobândită. Noi - şi fiecare în parte, la serviciu sau şcoală. Punem capul în pământ şi suportăm, pentru că "n-avem ce face".

Oare?

Primul pas către vindecare este să ne luăm soarta odată în propriile mâini; să uităm că ăia de sus deţin controlul: îl deţin doar pentru că noi le-o permitem. Odată ce ne hotărâm să le refuzăm puterea asupra noastră, gata! s-a sfârşit şi cu dominaţia lor. Iar acest lucru începe cu fiecare dintre noi, la fiecare la serviciu sau acasă.

Eu am ridicat capul şi nu m-am lăsat "neajutorat în mod dobândit". Iar unul dintre rezultate, în mod neaşteptat, a fost că mi s-au alăturat mulţi, din proprie iniţiativă; oameni tineri, care aşteptau un semn şi care acum nu se mai tem.

Ce-am (mai) făcut? Eu, Popescu-nebunul? Ei bine, asta ceva mai încolo.

Cretinii care ne conduc

2010-11-02T08:00:00.000+02:00

M-am uitat un pic pe cadrul legislativ care guvernează funcţionarea CNA. Da, acel organism care are pretenţia să ne spună nouă la ce să ne uităm şi ce nu trebuie să ne placă. Recunosc, m-am plictisit repede. Textul Deciziei 187 a CNA (care în principiu stă la baza deciziilor de sancţionare a televiziunilor) e... nici nu ştiu cum să-l caracterizez. Ar fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Şi dacă nu ar fi consonant cu alte texte de lege, la fel de imbecile şi de interpretabile, care ne fac nouă viaţa grea pentru că Ei şi-au făcut-o uşoară pe-a lor.

Uite, aşa, de-o mostră (italicele sunt comentariile mele):

ART. 4
(1) Este interzisă difuzarea oricăror indicii care ar putea duce la identificarea copilului în vârstă de până la 14 ani, în situaţia în care acesta este victimă a unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (conform legii, infracţiunea se constată de către o instanţă; asta înseamnă că, până la o sentinţă definitivă şi irevocabilă, avem liber la difuzarea de "indicii"?), este acuzat de comiterea unor infracţiuni sau a fost martor la săvârşirea acestora (procuratura e cea care defineşte calitatea de "învinuit", respectiv "martor". Din nou, până când nu se pronunţă procurorul de caz e liber la imagini?).
(2) În situaţia în care copilul în vârstă de până la 14 ani este victimă a unor infracţiuni, altele decât cele prevăzute la alin. (1), sau a fost supus unor abuzuri fizice ori psihice, difuzarea de imagini sau declaraţii este posibilă numai cu acordul scris al părinţilor, al persoanei în grija căreia se află copilul ori, după caz, al reprezentantului legal al copilului (aceeaşi problemă de definire legală a situaţiilor - cretini, vă ziceam!).
(3) În situaţia în care copilul în vârstă de până la 14 ani a fost supus de către părinţi ori reprezentanţii legali la abuzuri fizice sau psihice, difuzarea de imagini ori declaraţii este posibilă numai cu acordul scris al unuia dintre părinţi, cel care nu este autorul abuzului (cine constată asta??), al persoanei în grija căreia se află copilul sau, după caz, al unei autorităţi responsabile cu protecţia copilului.
ART. 5
(1) Copilul în vârstă de până la 14 ani nu poate fi prezent în emisiuni audiovizuale care reconstituie infracţiuni, abuzuri sau evenimente dramatice.
(2) Radiodifuzorii nu pot difuza interviuri, declaraţii sau relatări luate în mod nemijlocit copilului în vârstă de până la 14 ani în legătură cu evenimente dramatice, din comunitate sau din familie, la care acesta a asistat (adică un copil salvat de la înec sau un copil care şi-a salvat sora mai mică dintr-un incendiu nu poate fi intervievat??).
ART. 6
(1) Copilul cu vârsta între 14 şi 16 ani, acuzat de comiterea unei infracţiuni sau victimă a unei infracţiuni ori abuzat fizic, psihic sau sexual, poate fi prezentat în programele de ştiri, în emisiuni de dezbateri sau reportaje audiovizuale, cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) existenţa prealabilă a consimţământului acestuia;
b) existenţa prealabilă a consimţământului părinţilor, al persoanei în grija căreia se află copilul sau al reprezentantului legal, în formă scrisă;
c) asistarea pe parcursul transmisiei sau al înregistrării de către un părinte ori de către reprezentantul legal, respectiv de către avocat în cazul cercetării penale sau arestării.
(2) În cazul copilului cu vârsta între 16 şi 18 ani, acuzat de comiterea unei infracţiuni, sunt necesare acordul explicit al acestuia şi asistarea sa de către avocat în situaţia în care este cercetat penal, reţinut sau arestat.
(3) În cazul copilului cu vârsta între 16 şi 18 ani, care este victimă sau martor la comiterea unor infracţiuni ori care a fost abuzat fizic, psihic sau sexual, sunt necesare:
a) acordul explicit al acestuia;
b) eliminarea, la solicitarea copilului, a oricăror elemente care pot duce la identificarea lui (oh, da: dacă "chestia" s-a întâmplat în localitatea Grinţieş - Neamţ, cu 1500 locuitori, anonimizează-l dacă poţi!).
ART. 7
(1) Copilul, părinţii sau reprezentantul legal trebuie să fie informaţi cu privire la drepturile lor înainte de filmare sau de înregistrare.
(2) Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani în emisiuni audiovizuale este posibilă numai cu consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.
ART. 8
Este interzisă, în cadrul programelor de ştiri, al dezbaterilor sau al reportajelor, difuzarea de imagini ori de fotografii ale copilului care s-a sinucis.
ART. 9
(1) Este interzisă difuzarea de emisiuni al căror scop principal este exploatarea aspectului fizic al copilului sau expunerea acestuia în ipostaze nepotrivite vârstei (ce înseamnă sintagma " ipostaze nepotrivite vârstei "? De exemplu, un copil care joacă un rol de infractor sau o fetiţă care joacă un rol de femeie uşoară într-o piesă de teatru se încadrează aici sau nu?).
(2) Este interzisă difuzarea emisiunilor în care copilul este folosit sau expus de către părinte, rudă, reprezentant legal ori avocat în scopul de a obţine avantaje personale de orice fel (cum şi cine decide dacă adultul are acest scop sau e sincer? Televiziunile sunt obligate să-l angajeze pe Aliodor Violetu' să caute în minţi?).
(3) După ora 22,00 este interzisă difuzarea de emisiuni realizate în direct de către radiodifuzori licenţiaţi în România, la care participă copii în vârstă de până la 14 ani (Wow! N-am ştiut că în noaptea de Înviere sau de Crăciun sau Revelion copiii n-au voie în televizoare!).
#M2
(4) Radiodifuzorii sunt obligaţi să difuzeze la principalul buletin de ştiri din prime time, timp de 24 de ore, imaginile şi datele copiilor dispăruţi, pe care le primesc de la poliţie.
#B
ART. 10
Interviurile şi declaraţiile copilului trebuie luate şi difuzate cu responsabilitate şi discernământ, astfel încât acesta să nu fie chestionat pentru a-i fi smulse păreri referitoare la probleme intime de familie sau pentru a-i fi cerute opinii în chestiuni care depăşesc puterea lui de judecată (acelaşi amatorism în redactare: cine decide care e "puterea de judecată" a unui copil? Ar trebui angajat un psiholog specializat, înainte de emisiune? Câţi astfel de psihologi numără România?).

Am făcut doar o scurtă selecţie, dar textul curge în continuare în acelaşi fel. Cretini, vă spuneam. O dată ei, pentru că nu ştiu ce fac; a doua oară noi, pentru că n-am ştiut ce facem când i-am pus acolo.

Câmpul fiinţării noastre

2010-11-01T08:59:00.000+02:00

"Doamne," mi-am zis "fă ca ceea ce văd eu să fie doar un coşmar. Pentru că dacă e adevărat..."

Câmpul e sterp. Cât vezi cu ochii, nici un semn de verdeaţă, nici o floare. E plin de grămăjoare de lut mânjite cu sânge, caricaturi groteşti ale formei umane. Fiecare e altfel în detaliu, toate sunt la fel în esenţă: schimonosite, greşite, coşmaruri întinzând mâini oarbe către un cer necruţător, neiertător, sec şi fierbinte. Ici, un îngrijitor trece pe lângă lutul deformat şi-i îndreaptă forma cu un şut aplicat în trecere. Evident, forma rămâne greşită - dar în cealaltă parte. Colo, o pereche bărbat-femeie trage de o altă grămăjoară în direcţii opuse, sângele şi umorile ţâşnind din pământ, umplându-i de limfă şi cheaguri. Cei doi strigă unul la altul. Grămăjoarele de lut ţipă de durere şi spaimă oarbă, plâng şi cresc.

Mai încolo, grămăjoarele se transformă. Se măresc. Arse de soare, crapă pe ici-pe colo. Prin cicatricele căscate se varsă o spumă sângerie, greţoasă. Din când în când unele grămăjoare se transformă în oameni care trag de marginile rănilor altor grămăjoare, căscându-le. Se holbează o clipă în hăul dureros către interior, apoi revin mulţumiţi la forma iniţială. Unii aruncă înăuntru sare de murături şi tresar la ţipetele reînnoite, cu o grimasă tâmpă de satisfacţie. Grămăjoarele de lut nu înţeleg. Plâng, suspină, sângerează şi cresc. La fel de diforme; la fel de groteşti; la fel de îngrozitoare.

Marginea câmpului e tivită de forme prăbuşite. Tremură, încercând neputincioase să intre în contact cu ceilalţi, cu cineva, cu oricine; dar ratează mizerabil şi sfârşesc într-un tremur agonic, transformându-se în praful pe care vântul îl cară înapoi, pe câmp. Praful originar, din care apar alte grămăjoare de lut, mânjite cu sânge şi umori.

Ar fi trebuit să ţin ochii închişi; mi-ar fi fost viaţa mai simplă. Aşa, însă, am văzut existenţa omului - naşterea, traiul, moartea - în esenţa lor îngrozitoare. Nu, nu e un coşmar. E realitatea brută, adevărul îngrozitor, chintesenţa dureroasă. Omul creşte de unul singur şi e modelat, şut cu şut, rană cu rană, amputare cu amputare, de ceilalţi.

Nu am nici o încheiere optimistă pentru viziunea mea. Doar suferinţa fără sfârşit care ne aşteaptă. Chiar şi după moarte.

ZeRomânia. Mesia e mort. Viitorul sună bine, dar e prea departe.

2010-10-29T12:30:00.001+03:00

Boc n-a căzut la moţiune. Mă bucur. Nu e încă timpul. Românii, în calitatea lor de populaţie (nu-s nici popor, nemite naţiune) mai au multe de învăţat. Şi cel mai bun învăţător e durerea.

Una dintre concluzii: România lui Boc e zero. ZeRomânia, cum ar veni. Zero rezultate pozitive, zero competenţe, zero susţinere. Zero speranţe. Unu la zero pentru limacşi.

A doua concluzie: mai avem încă de învăţat. Noi "păţim acum o lecţie", după spusa lui Bogdan Teodorescu. Învăţăm cum e cu credulitatea, găleţile portocalii şi votul umoral. Această lecţie trebuie dusă până la capăt, întreaga cupă de otravă trebuie băută până la fund, altfel nu ne alegem cu nimic, nu învăţăm.

A treia concluzie e doar o speranţă: că Mesia e mort. Ne-am obişnuit să aşteptăm salvarea de la altcineva: statul, Iliescu, Băsescu, Guvernul... oricine, numai să nu trebuiască să luăm noi decizii în privinţa vieţii noastre. Acum, Mesia a murit. Băsescu pare a fi ultimul populist charismatic pe care clasa politică l-a mai putut inventa. În rest, ea pare atât de compromisă, atât de ne-credibilă, încât întreaga energie a sentimentului de neputinţă dobândită nu-şi mai găseşte debuşeu. Sper (oh, Pandora!) ca, siliţi de realitate, românii să înveţe şi cuvântul "instituţie", cu ocazia asta. Dacă se întâmplă, mai avem o şansă; dar îndepărtată...

Eram, dar nu mai sunt

2010-10-19T08:17:00.002+03:00

Am crescut strâmb, din prea multa dorinţă a părinţilor mei de a deveni drept. De fapt, asta se întâmplă cam cu oricare dintre noi. Părinţii noştri, animaţi de cele mai bune intenţii, ne cresc în respectul anumitor valori, ne inculcă anumite atitudini. Ne stabilesc un anume referenţial, pe care îl folosim oricând evaluăm evenimentele cărora le suntem parte. În acest referenţial, lucrurile capătă o anumită greutate, după cum şi unde i se situează originea.

(Ca parte a lumii "vestice", marea majoritate a părinţilor folosesc un referenţial de sorginte greco - creştino - americană: un amestec de "cinste şi onoare" cu "familie şi carieră", condimentate cu "casă, mobilă, maşină şi respectul vecinilor". Cu astea creştem cam toţi în minte).

Am suferit toată viaţa de adolescent şi adult, din cauza asta. Ca un condamnat al Evului Mediu închis în Fecioara De Fier, eram silit să îmi port sufletul contorsionat în forme care nu erau ale mele. Şi asta doare. Rău.

N-am fost niciodată capabil să câştig bani. Sunt un împătimit al cauzelor pierdute. Mă simt bine lucrând gratis. Mă împrăştii în jur, ajutând tot felul de oameni. N-am fost niciodată capabil să mă adun doar pentru mine.

Tot atâtea ratări monumentale, n'aşa? Tot atâtea dureri. Tot atâtea suferinţe. Tot atâtea răni sângerânde. Mă găseam prizonier într-o lume care nu era a mea, dar din care evadarea era imposibilă. Eram prins, ca un gândac încleiat în smoală. Trăiam o viaţă care nu era a mea.

Atât de multe, intense, sfâşietoare erau suferinţele încât într-o dimineaţă de marţi, când realitatea căpătase deja claritatea nefericită a durerii pure, m-am trezit în faţa ultimei alegeri: sau fac ceva, sau Plec.

Nu mi-era frică de Plecare. Am trăit cu moartea de pe la 20 de ani. Sunt prieten cu ea. Ne-am amuzat reciproc, ne-am tachinat reciproc, ne ştiam, ne iubeam. Aveam însă ceva ce mă ţinea (încă) lipit de lumea asta.

Aşa că nu-mi mai rămăsese decât să fac trecerea către noul Eu. Chinuitoare, zăpăcitoare, o trecere care a rănit oameni dragi mie (fără să vreau; dar asta nu le reduce lor suferinţa...) şi care a însemnat un marş târâş prin genunile Iadului meu personal. Dar care a reuşit.

Mi-a trebuit o vară întreagă să-mi construiesc un nou referenţial. Al meu personal. Acum valorile se cântăresc altfel; acum lucruri care altădată erau dureroase, jenante, dificile au căpătat nuanţe noi, greutăţi noi, valenţe noi. Nu îmi mai este ruşine de mine. Neîmplinirile s-au transformat în victorii. Sunt mândru de faptul că pot ajuta fără să cer contraservicii, că mă implic în cauze "pierdute", că sunt voluntar. Că îmi pot păstra coloana verticală fără să mă doară.

În plus, m-am teflonat. Îmi cunosc, în sfârşit, valoarea mea ca om şi nu cea raportată la un sistem axiologic care nu îmi este propriu, chiar dacă e al societăţii în care trăiesc. De asta, lucruri care înainte mă făceau să sufăr trec acum pe lângă mine; da, reacţionez la ele. Dar nu mai pătrund adânc, acolo unde făceau ravagii înainte.

Există oamenii dragi mie care au calea deschisă către interiorul moale, fără platoşă. Şi da, uneori ei mă rănesc. Dar pot controla şi acest aspect. Mă rănesc pentru că eu am decis să le permit asta.

După o îndelungată suferinţă (nu aşa sună ferparele?), vechiul Cetăţean a murit. Sper să vă placă varianta nouă şi îmbunătăţită.

Dacă nu, whatta hell? It's just me, nothing more, nothing less.

Fragmente

2010-09-28T07:42:00.000+03:00

Aberaţia asta cu "pângărirea simbolurilor statului" mi-a ajuns la ficaţi. De când anume simbolurile libertăţilor omului (dreptul la liberă exprimare, printre altele) se subsumează simbolurilor a ceva ce ar trebui să fie în slujba individului (statul)? Păi, de pe vremea când "colectivul" avea prioritate de tratament în detrimentul "individualului". Din comunism, adică. E un reflex comunist rămas în memoria de rasă. În multe dintre ţările alea la care privim cu jind arderea steagului naţional (maximul afront, car'vrasăzică!) e socotit imoral, evident, dar în nici un caz ilegal. Şi nici o autoritate a statului nu se "autosesizează", pentru că exprimarea liberă a părerilor nu poate fi purta botniţă.
***
Începe să mi se facă greaţă de tâmpenia programatică a celor care violează logica în direct pe la televiziuni în încercarea de a justifica umorile preşedintelui lor. Are dreptul Băsescu să se supere pe tot felul de categorii de cetăţeni? "Păi dacă l-au înjurat, a reacţionat şi el", zic ăştia. "Poliţiştii au încălcat legea, aşadar îmbufneala e justificată". Nu zău?? Hai să definim un pic lucrurile: cetăţeanul Băsescu are dreptul să se oftice pe oricine şi să-l înjure cât vrea, dar numai între cei 4 pereţi ai casei din Mihăileanu. La Cotroceni, el nu mai e cetăţeanul Băsescu; e Preşedinţia României, o instituţie întreagă adică. Ca instituţie e o iresponsabilitate să reacţionezi ca blonda pălmuită peste fund de golanii din piaţă. Băiatu' ăsta n-a învăţat niciodată să se poarte ca un preşedinte. Şi nici n-o să înveţe, pentru că e genul obtuz care le ştie pe toate şi n-are nevoie de sfaturi, ci de aprobări grăbit-umile.
***
În spatele uşilor închise, oamenii politici îşi dau drumul la vorbe. În ideea că nu-i aude nimeni (nimeni dintre cei care n-ar trebui să audă, adică), îşi permit să fie sinceri. Vă amintiţi de "Hă hă hă, probabil eram sub influenţa băuturilor alcoolice"?

Ce-ar trebui să cred eu, atunci, auzind un om politic (socotit a fi "uşurel", plin doar de vorbe) când - în spatele uşilor închise - spune "nu mai putem continua să vedem viitorul partidului ca o sumă din ce în ce mai mare de posturi de împărţit nouă, prietenilor noştri, membrilor noştri [...] a participa în continuare la rotativa [...] calităţii dubioase a personalului politic, eu asta NU doresc" (Crin Antonescu, şedinţa Delegaţiei Permanente a PNL, votarea guvernului din umbră). Sursa, aici.

Ce-ar trebui să cred?

Puţin plecat

2010-09-22T07:16:00.012+03:00

Am fost puţin plecat. Nu, nu în afara ţării. Nici măcar în ţară. Am făcut o lungă excursie în interiorul meu. Încerc să identific ce a mai rămas acolo, înăuntru şi să mă obişnuiesc cu noul meu peisaj intern.

Poate om discuta vreodată şi de tripul ăsta (îi zic "trip" pentru că a avut cam aceleaşi calităţi cu senzaţiile pe care cred că le oferă plantele enteogenice - când voi consuma vă voi spune dacă am intuit corect). Am ajuns, însă, în locul dureros al rădăcinilor noastre: Sarmisegetuza Regia, cetatea dacică. Delectaţi-vă.

Poarta către Lume

Drumul. Trebuie sa suferi, ca sa vezi Cetatea Radacinilor Noastre...

Locul

Toata zona e plina de micasisturi - pana si praful de pe frunze straluceste...

La plecare Burebista ne-a salutat din ceruri...

Gura păcătosului adevăr grăieşte…

2010-08-27T14:12:00.001+03:00

Emil Boc: "această lege (OUG 58/2010, cu plata contribuţiilor de către cei care încasează DDA) nu e îndreptată împotriva adevăraţilor creatori, ci împotriva celor care abuziv au folosit drepturile de autor".

18 cuvinte simple... dar câte afirmaţii (dintre care unele care pot declanşa disperări profunde) conţin ele! Presupun că, în buna tradiţie Boc-ciană, omu' n-a vrut decât să mai mintă un pic. Ce-a ieşit, însă...

Să decodăm puţin spusele bok-ului:

1. Boc habar n-are de tehnica legislativă. O lege nu se construieşte "împotriva" cuiva sau a ceva. O lege se construieşte doar dacă e strict necesară, cu scopul de a soluţiona o problemă şi doar dacă rezultatul calculului costuri / beneficii (financiare, sociale etc) este pozitiv. A construi o reglementare suplimentară (cadrul legislativ necesar şi suficient există deja!) doar pentru o mână de "abuzuri" spune multe despre habarnismul primului pinguin al ţării.

2. Emil Boc, miniştrii implicaţi precum şi Guvernul ca instituţie nu au specialişti în tehnica juridică. Ori, dacă îi au, nu-i ascultă, ceea ce e cam tot acolo.

3. Primul ministru al României nu are încredere în instituţiile subordonate. Abuzurile de lege nu sunt motiv de pedepsire a tuturor; sunt însuşi obiectul muncii instituţiilor statului abilitate să supravegheze aplicarea corectă a legii (mă rog, unul dintre obiecte). Dacă sarcina eliminării abuzului de lege este luată de la instituţiile abilitatea şi transferată la nivelul superior - Guvernul - înseamnă că acele instituţii nu-şi pot face treaba, în viziunea celui care ia această decizie. Adică prim-ministrul unei ţări nu are încredere că instituţiile pe care le conduce direct sau indirect îşi pot face treaba pentru care au fost înfiinţate.

4. Aceste instituţii sunt incapabile să-şi îndeplinească menirea. Fapt certificat de Boc.

5. Boc nu înţelege ce caută în postul pe care-l ocupă. Rolul primului-ministru ar trebui să fie, printre altele, tocmai să facă aceste instituţii să funcţioneze, simplificând viaţa contribuabilului. El simplifică viaţa structurilor, transferând costurile către cetăţean.

6. (ca şi concluzie) Statul român, prin persoana primului-ministru, certifică oficial disoluţia statului român.

Botswana, anyone?

România crapă pe la cusături

2010-08-25T11:20:00.001+03:00

Aţi văzut filmele alea americane horror cu buget redus în care, după lupte seculare ce durează de regula o oră, "răul" cu înfăţişare umană începe să se crape şi de sub pielea omenească iese Răul adevărat, cu ochi roşii, dinţi ascuţiţi şi bale scârboase?

Cam aşa se întâmplă acum cu zona geografică România (că "ţară" nu-i pot spune, iar "statul" nu există). De sub stratul exterior de civilizaţie iese la iveală bestia urâtă care o alcătuieşte. Care muşcă, răneşte şi ucide.

Bestia are feţe multiple. Sau, mai degrabă, faţa sa este un compozit de răutate gratuită şi agresivă (Băsescu), tâmpenie viermănoasă (Boc), nesimţire de ţaţă care-şi ridică fustele întru umilirea adversarului pus să-i suporte lipsa de chiloţi şi de igienă personală (Udrea), prostie obtuză (Şeitan), şmecherie de Pătârlagele (Berceanu), obraz de cărămidă (Videanu)... şi ar mai fi şi altele. Este faţa unei Hydre pe care eu o denumesc Nesimţirea Sfertodoctă şi care se trage direct din Elena Ceauşescu, Suzana Gâdea şi alte astfel de predecesoare celebre.

Hydra este incultă (Norvegia e republică, nu-i aşa? Şcolarul de nota patru e preşedinte, nu-i aşa?), nesimţită (o casa de 1350 de metri pătraţi e o locuinţă modestă, nu-i aşa?), tupeistă (admiratoarele sună singure, de nebune, la radio, nu-i aşa?) dar mai ales răzbunătoare (Răzvan Dumitrescu nu poate fi uitat, nu-i aşa?) şi nu suportă oamenii inteligenţi şi liberi pentru că nu pot fi controlaţi şi pentru că ei nu ştiu să pupe în cur.

Mi se pare improbabilă ipoteza distrugerii planificate a statalităţii Romăniei de către Hydră. Ar însemna să o creditez cu mai multă inteligenţă decât are în realitate. Mi se pare credibil, însă, scenariul în care sentimente meschine, de boschetari care se bat pe aceeaşi pungă de Aurolac şi pe acelaşi carton de dormit sunt transpuse în acţiunea instituţiilor de stat, la nivel naţional. Creatorii şi jurnaliştii (rebeli, nesupuşi, guri-bogate) sunt enervant de critici? Îi strivim sub birocraţie, le tăiem sursele de venituri legale, îi falimentăm. Micii întreprinzători au alte opţiuni decât pe "noi"? Nu-i nimic, îi nimicim scoţându-i din afaceri, aşa măcar rămâne mai mult loc pentru "băieţii noştri". Există victime colaterale? Dă-i dracu' de viermi, îi păcălim noi în campanie.

Ce uită Hydra, în schimb, orbită de propria prostie fudulă şi de pornirile răzbunătoare, este că exact categoriile pe care le urăşte şi pe care se străduieşte să le aneantizeze sunt creatorii de substanţă. Că fără ele nu mai există sursa de bani şi forţă (de orice fel) pentru furăciunile lor. Că, în concordanţă cu povestea, se străduiesc să omoare găina cu ouă de aur, ceea ce îi califică fără dubiu drept tâmpiţi congenitali.

Dar asta e deja un truism, dacă ne uităm la cei ce i-au votat...

Trepte spre lumină

2010-08-19T00:38:00.002+03:00

Acum, că am vorbit despre depresie şi am cunoscut lumea privită prin ochii unui depresiv, vă dau şi o veste bună: există câteva lucruri care pot fi făcute pentru a uşura traiul, atât pentru el cât şi pentru cei din jur. Lucruri simple - dar soluţiile simple sunt cele mai dificil de pus în practică...

1. Dacă suferi de depresie
Prietene, lumea ta e neagră - dar şi tu ai un talent s-o înnegreşti, de numa-numa! Depresia vine însoţită de mult dialog interior, de o furtună de gânduri care se ciocnesc, scot scântei, urlă şi-şi cer dreptul la conştiinţă simultan. Normal că e greu de trăit aşa! Fii atent la mine: poţi controla, măcar în parte, jocul pe care mintea îl joacă cu tine.

a. Controlul respiraţiei: când e nasol-nasol, când simţi că ceva se rupe în interior şi nu mai poţi respira de atâta tensiune, ia o pauză de la ce faci. Învaţă respiraţia abdominală: respiră cât de adânc poţi din stomac; uită de coaste şi urmăreşte să îţi rotunjeşti abdomenul mai întâi, în inspiraţie. E respiraţia yoga, cea despre care se spune că aduce energie şi calm. Respiră adânc, rar, numărând încet în gând. Concentrează-te pe proces - imaginează-ţi ce vrei tu despre corpul tău şi despre modul în care el beneficiază de pe urma respiraţiei; vizualizează procesul; închipuie-ţi globulele roşii cum hăpăie bucuroase surplusul de oxigen; vezi celulele cum înfloresc de la plusul de aer. Respiră rar (atenţie să nu dai în hiperventilaţie) şi o să vezi cum tensiunea se micşorează şi parcă mai poţi trăi un pic...

b. Taie calea gândurilor - întrerupe dialogul interior, sugrumă analiza scenariilor, amână un pic supraanaliza - pe scurt, taie alimentarea depresiei cu combustibilul preferat. Ieşi în oraş, plimbă-te (dă-o dracu' de ploaie, un pic de apă n-a ucis pe nimeni!) şi forţează-ţi atenţia către exterior. O să remarci o mulţime de detalii pe lângă care ai trecut aiurea până acum: o firmă verde care clipeşte, o domnişoară dulcică (şi da, poate îţi reaminteşte de Ea - dar nu te lăsa dus înapoi!), un tip musculos şi cu pătrăţele pe abdomen, o bancă zgâriată... orice e bun, atâta vreme cât vezi şi simţi exteriorul şi uiţi de ce e în interior. Da, e probabil cel mai greu exerciţiu de voinţă de până acum. Dar merită făcut.

Sigur o să recazi repede în vortexul gândurilor tale. Imediat ce te surprinzi făcând-o, schimbă-ţi poziţia corpului: îndreaptă coloana, ridică fruntea, uită-te sfidător la soare! Schimbarea în fiziologie antrenează schimbări în psihic (pune pe cineva să compare starea ta de spirit când iei poziţia "ghiocel" - spate îndoit, fruntea în pământ - cu cea din poziţie umanoidă. Răspunsul o să te ia poate prin surprindere!).

Se poate să rămâi frustrat - elimini astfel din conştient motivele imediate ale depresiei, dar descoperi cu timpul că există zone din viaţa ta care devin teritoriu interzis. Nu-ţi fă griji, o să poţi elimina zonele albe, încet-încet. Pentru moment, esenţial e să nu dai hrană demonilor.

c. Ancorează-ţi starea de bine. Oricât de nasol ar fi, tot ai momente bune. Când te surprinzi simţindu-te OK, fă un gest pe care să ţi-l reaminteşti şi pe care îl poţi pune în legătură directă şi nemijlocită cu starea de bine: treci mâna prin păr, te prinzi de un deget de la cealaltă mână, mă rog, orice poţi repeta în public. Fă-o, de fiecare dată când te simţi bine. Fă-o, până când simţi că ai stabilit o legătură directă şi fără echivoc între gest şi starea de bine. O să-ţi ia timp, aşa că nu dispera şi ai răbdare. Apoi, când e nasol, respiră pentru a te calma şi fă gestul. Starea legată de acel gest trebuie să revină - mai estompată la început, din ce în ce mai clară pe măsură ce exersezi.

d. Mergi la un psiholog. Uită tâmpeniile învăţate până acum, ca numai nebunii merg la psiholog, că oamenii puternici se descurcă singuri, că bla, bla, bla. Depresia e o boală. Statistic vorbind, 1 din 5 români sunt în depresie clinică. E vorba de tine şi ai tăi - du-te fără ezitare. Ca la orice doctor, poţi nimeri din prima sau poţi căuta 2-3 până nimereşti unul bun. Dar insistă. Go NOW!

2. Dacă aveţi în jur un depresiv
Nu aşteptaţi să îi "treacă de la sine". Nu există aşa ceva. Puteţi contribui la uşurarea vieţii - sau îl puteţi ucide. Aşadar, atenţie!

a. Evitaţi scenele, certurile, tensiunea. E dificil, ştiu, după o zi de tot rahatul să ajungi acasă şi să nu-ţi poţi ventila nervii - dar încearcă. Ce-i mai trebuie unui depresiv ca să-i pună capac e o porţie de nervi sau o atmosferă grea în ultimul refugiu de pace.

b. Antrenaţi-l la orice îi place şi-l poate scoate din starea lui. Dar atenţie - supravegheaţi-i reacţiile. Un depresiv e ne-echilibrat şi un gest care trebuia să fie pozitiv poate declanşa o cascadă de emoţii!

c. Aveţi grijă să vă presăraţi ziua cu mici gesturi prin care îi reamintiţi cât de mult îl apreciaţi. Un "mulţumesc", un sărut, o privire tandră sau complice la timpul potrivit pot face minuni.

d. Discutaţi. Ascultaţi cu atenţie, ca şi cum viaţa ar depinde de asta - uneori chiar aşa e! Pot fi subiecte delicate sau dificile - sinuciderea, o aventură extra, altceva. Respiraţi adânc şi conversaţi. Catharsisul unei discuţii nu poate fi înlocuit de nimic.

e. Convingeţi-l să vadă un terapeut. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Secrete mici, efecte mari. Poate, încă o viaţa de om salvată. Nu merită?

LE: o idee bună de la o prietenă care a trecut şi ea prin asta: pentru cine se potriveşte, luaţi-vă un animăluţ de casă. Preferabil un câine. Iubirea necondiţionată a unui pui de căţel şi prietenia stabilă a unui câine care a crescut cu voi în casă nu au înlocuitor.

O hartă zdrenţuită

2010-08-17T03:56:00.001+03:00

Aşa arată viaţa unui depresiv: ca o hartă zdrenţuită, ruptă, plină de pete, de zone unde nu se mai poate descifra nimic, alături de (multe) zone albe, marcate simplu dar explicativ: hic sunt leones. Aici sunt lei.

Depresia nu are nimic în comun cu logica; totul se joacă pe teritoriu emoţional. Ca atare, lumea, viaţa şi memoria îi sunt colorate aproape exclusiv emoţional. Colorate în culori tari, care rănesc retina; culori vii, atât de vii încât prin uneori o viaţă proprie; culori ascuţite, care înţeapă şi taie, făcând traiul depresivului un exerciţiu zilnic de supravieţuire în condiţii de ex-sanguinare emoţională.

Treci prin locurile cunoscute; dar, privindu-le, lucrurile capătă forme, nuanţe, umbre noi şi dureroase. Un simplu arbore e capabil să inducă ideea morţii, prin simpla sa existenţă. Pentru alţii e... un copac. Pentru depresiv, "aici e copacul sub care..." şi experienţa nefericită revine, ca o gheară de demon, durerea sfâşie din nou... singur, înăuntru... în timp ce amicii se uită tâmp cu expresia consacrată de "da' ce-are ăsta, bă??" cu care te-ai obişnuit, aşa cum se obişnuiesc copiii ologi cu ironiile crude, bătăile şi umilinţa... Pe harta proprie, un simplu copac poartă avertismentul "toxic, corosiv, exploziv"...

Pe strada ta trec maşini. Copiii se feresc - oarecum - de ele; amicii de o bere comentează fetişcanele şi mai scapă câte un "wow!" la vreo marcă mai "jmekeră"... doar tu ai îngheţat... a trecut un Golf roşu... e maşina cu care Ea... iar diavolii cenuşii ai depresiei muşcă încă o dată... în timp ce lumea se desfăşoară la ralanti, undeva departe, unde ai vrea să ajungi dar nu poţi, pentru că drumul către normalitate nu există...

Fotbal. Pasiunea găştii. Comentarii, seminţe, bere, aprecieri "de specialist", nume de jucători aruncate într-un ping-pong de cartier. Pe ecran, doar terenul verde şi cei 22 de jucători. Şi o reclamă, pe marginea terenului la... dar, Doamne, este exact marca despre care era vorba... şi, brusc, fundalul se estompează într-un tablou ceţos, cu sunetele înăbuşite şi culorile terne date de durerea care, iar, muşcă adânc din plexul solar al emoţiilor niciodată bine ascunse, niciodată vindecate, întotdeauna gata să mai sângereze un pic... echipa ta conduce şi gaşca nu înţelege de ce ai ochii uzi de lacrimi... şi nu le poţi explica...

Petrecere, larmă, fete drăguţe şi disponibile, muzică, alcool. Alcool. Mult. Bei, ca să uiţi; bei, ca să anesteziezi; bei, ca să nu mai simţi durerea; bei, în încercarea de a fi ca ei, ca ceilalţi. Doar că alcoolul face altceva: dărâmă barierele - oricum schiloade şi futile - pe care, furând din energia vitală - şi aşa puţină - de care dispui, le-ai construit în calea Haitei. Care, eliberată, îţi urlă în urechi cântecul Morţii. Şi n-ai cum să explici de ce, deodată, fără avertisment, părăseşti petrecerea şi te duci la baie, să-ţi mai faci o crestătură pe mâna care oricum poartă semnele tăieturilor mai vechi... pentru că în faţa tentaţiei Inexistenţei doar leşinul indus de hipovolemia sangvină te mai salvează temporar... iar când brancardierii te urcă în Salvare toţi se privesc reciproc, neînţelegând de ce... iar tu n-ai cum explica, de pe targă, faptul că doar aşa ai putut fenta Prietena cu Coasă încă o dată... dar numai pentru o vreme... şi pleci către spital în fluturările mâinilor lor prin dreptul tâmplelor... un învins încă învingător... până data viitoare...

Lumea nu e aceeaşi, prieteni, pentru un depresiv. E un mozaic de dureri, o telecomandă cu butoane pentru suferinţă... un pat de fachir pe care trebuie să umbli deşi tălpile ţi-s numai carne vie şi sânge...

dar e încă (şi) lumea ta, în care trăieşti... numai tu ştiind cum... pe timp împrumutat de la Neant, dar pe care ştii că va trebui să îl înapoiezi odată şi-odată...

Moartea, ca mod de viaţă

2010-08-09T16:05:00.001+03:00

Depresia - şi consecinţa ei ultimă, sinuciderea - suscită în general o serie limitată de reacţii stereotipice, dar foarte puţină înţelegere. Nu discut motivele (nepăsare crasă, greutăţile vieţii proprii sau educaţia întru nesimţire); aceste reacţii, însă, riscă să dăinuiască, dacă nu curăţăm un pic "atmosfera" socială în jurul lor, precum dăinuiesc carcalacii într-o bucătărie jegoasă. Şi tot ca ei riscă să împută lucrurile, până la greaţă.

Există o seamă de mituri în jurul acestui fenomen. Aş vrea să le lămurim un pic:

1. "Ce depresie, frate? Ia o bere / votcă / ţuică, fă un efort să te-nveseleşti şi revino-ţi!"
Depresia nu e o stare din care "să-ţi revii" singur. "Revenirea" merge dacă ai suficientă forţă interioară; or, un depresiv nu mai are această forţă, i-a fost suptă de hoardele iadului interior. Dacă aveţi în preajmă un depresiv nu vă aşteptaţi să-şi "revină" singur; e un om bolnav, în mare nevoie de ajutor. Dacă la o simplă răceală, care nu pune viaţa în pericol, tăbărâţi pe prieteni cu medicamente, frecţii şi supe calde de pui, la o maladie potenţial letală ca depresia de ce v-aţi aştepta să se vindece singur?

2. "Dacă s-a hotărât să se sinucidă nimic nu-i mai poate schimba decizia"
Ba pe naiba! (Mai) nici un depresiv nu-şi doreşte moartea; ce doreşte el este, de fapt, să i se termine chinul. Doar că nu mai vede altă cale. Mulţi oscilează o grămadă de vreme, ani în şir chiar, căutând o speranţă, o luminiţă, un... ceva care să-l ajute să supravieţuiască. Înainte de a stinge lumina depresivii cer ajutor: amintesc despre cât de bine le va fi celor din jur fără ei (sau, dimpotrivă, cât vor suferi aceştia), povestesc despre liniştea eternă, despre cât de neagră şi lipsită de speranţă e viaţa... toate acestea nefiind altceva decât strigăte disperate de ajutor (disperate, ca mai tot ce face un depresiv)... la care de obicei nici măcar ecoul nu se oboseşte să răspundă...

E incredibil, dacă aţi putea intra în mintea unui depresiv, cât de puţin îi trebuie ca să meargă mai departe: un zâmbet la momentul potrivit, un pic de atenţie, o vorbă bună, mici nimicuri care nu cer efort, dar care au un impact major - în bine sau în rău! - la nivelul unui mental devastat de furtuni interioare. Din nefericire, cei din jur sunt prea absorbiţi de obicei de vieţile lor - care, slavă Domnului, merg! - ori prea neatenţi pentru a putea fi solicitaţi la o sarcină atât de neînsemnată precum salvarea unei vieţi...

3. "Nu deschid discuţia despre sinucidere, ca să nu-i dau idei"
Fiţi pe pace: dacă suferă de depresie, sigur a contemplat măcar o dată ideea propriei morţi. Deschiderea discuţiei nu-i dă idei; dimpotrivă, îl poate ajuta să mai scape un pic de tensiunea sfâşietoare. Oportunitatea de a vorbi deschis este un catharsis pe care puţini au curajul să îl ceară, dar pe care toţi (sau aproape toţi) îl doresc. Vorbiţi cu el despre ideea morţii; aşa puteţi vedea în ce stadiu se află: s-a gândit, a planificat sau s-a aprovizionat deja cu cele necesare? S-ar putea să fie nevoie de intervenţie specializată, în ultimele stadii. Dar - vă întreb - vă asumaţi riscul de a facă rău prin inacţiune?

Temeţi-vă cu tărie atunci când un depresiv devine peste noapte calm, detaşat şi fericit. E semnul final că a găsit soluţia, are mijloacele şi voinţa de a Pleca dincolo.

Sau, dacă sunteţi ca toţi ceilalţi, alergaţi la o florărie după flori în număr par, în cazul în care nu v-aţi obosit să vedeţi că aveţi prin preajmă un suflet care avea nevoie disperată de ajutor... pe care nu l-a găsit, până la urmă, nicăieri...

Alegerea alegerilor: viaţa de pe scaunul din dreapta

2010-08-07T01:00:00.002+03:00

După ce am încercat să dau o viaţă inteligibilă trăirilor interioare ale unui depresiv, în mod logic am început să mă întreb de unde vine depresia. Care-i sunt cauzele şi - cu mult mai important - cum poate ea fi prevenită şi/sau tratată. Nu deţin Răspunsul. Am ajuns însă la părţi din el - părţi surprinzătoare, în care noţiuni ca "liber arbitru" şi "alegeri de viaţă" apar cu stringenţă, dar altfel de cum m-aş fi gândit. Altfel de cum s-ar gândi orice om normal, care nu are legătură cu domeniul. Conversaţiile mele pe acest subiect cu un psihoterapeut sunt abia la început, dar deja coloratura lumii în care mă învârt s-a modificat.

Depresia nu are o singură cauză identificabilă imediat; mai degrabă este produsă de o sumedenie de factori, în proporţii variabile de la om la om şi de la circumstanţă la circumstanţă (de altfel, această variabilitate extremă reprezintă unul dintre factorii care determină psihologia actuală să fie mai degrabă artă decât ştiinţă, dacă se adresează individului şi nu grupurilor). De aceea este şi dificil de tratat, chiar dacă e mai simplu de diagnosticat.

Se pare că undeva, în adânc, prima cauză a depresiei este o falie dureroasă între imaginea lumii, aşa cum este ea "desenată" în mintea omului, şi realitate. Dacă vreţi, un soi de disonanţă cognitivă - dar mult mai gravă, pentru că situează fractura în adânc, la temelia însăşi a fiinţei umane. Psihicul uman este mult mai mult decât conştientul, gândirea, logica şi - în planul doi, alungate şi transformate în paria - emoţiile şi instinctele. Aici intră locuri în care mai nimeni nu are curajul să intre, locuri în care ielele dansează nebune pe rămăşiţele mumificate ale raţiunii, locuri în care e de-ajuns să priveşti ca să nu mai ştii de tine... subconştient, inconştient, temniţe ale celor mai adânci, mai primitive impulsuri, ale umbrelor primare, depozitare ale memoriei ancestrale celulare... locuri despre care, prieteni, nu e bine uneori nici măcar să ştii...

Ei bine, acolo se sedimentează multe dintre primele "învăţături" ale vieţii; se cimentează, se pietrifică, devin imuabile şi - pentru că lumea evoluează, dar ele nu - strâmbă, distorsionează, otrăvesc viaţa reală. Sunt păstrătorii orbi ai credinţei într-un zeu care a murit - dar pe care îl slăvesc în continuare, pentru că nu ştiu nimic mai bun.

N-aţi înţeles nimic, nu-i aşa? Să trecem în concret, zic.

Aţi crescut într-o familie normală, nu-i aşa? Una în care mama şi tata s-au înţeles măcar acceptabil, în care în fiecare duminică (sau cam aşa ceva) ieşeaţi în oraş sau la iarbă verde, în care ambii părinţi munceau, mama gătea în timp ce tata repara prin casă, amândoi mergeau la piaţă şi amândoi cărau sacoşele cu cumpărături... nu? O familie în care aţi fost învăţaţi că bărbatul aduce bani şi repară, femeia găteşte, bărbatul este tare şi nu plânge din nimicuri... imaginea clasică. Ştiţi ce făcea inconştientul vostru? Construia pentru voi o imagine a lumii ideale în care creşteaţi. Şi în care erau valabile următoarele afirmaţii, cu valoare de adevăr absolut. Atât de absolut, încât vă puteţi îndoi de Biblie, dar nu de ele:
1. Bărbaţii sunt cei care aduc bani şi întreţin familia;
2. Femeile sunt cele care gătesc, spală, calcă şi fac curat;
3. Un bărbat are voie să iubească o singură femeie;
4. O femeie are voie să iubească un singur bărbat;
5. Un bărbat nu are voie să plângă, pentru că
6. Un bărbat trebuie să fie puternic;
7. O femeie are dreptul să plângă, uneori, pentru că
8. Femeile sunt mai slabe de înger decât bărbaţii.
9. Singurele lucruri care merită crezare sunt cele care pot fi demonstrate logic;
10. Prostiile-alea cu "puterea minţii" sunt poveşti pentru copii de ţâţă;
11. Dacă gândeşti logic şi eşti cinstit, ai succes.

Şi aşa mai departe. Mii de astfel de afirmaţii v-au fost "implementate în hardware" înainte încă de a vă da seama că aşa ceva se poate întâmpla. "Eşti incapabil" (copiii ai căror părinţi au fost mai tot timpul nemulţumiţi de rezultatele lor), "nu creşte, ca să am eu de cine avea grijă" (copiii ai căror părinţi i-au tratat ca pe nişte bebeluşi până târziu în adolescenţă)... astfel de lucruri devin parte din temelia pe care adultul de mai târziu îşi va construi viaţa. Aşa ajungi să te crezi şofer, dar să stai de fapt pe scaunul din dreapta. Aşa ajungi să păcăleşti liberul arbitru şi să-l înlocuieşti cu un surogat insipid. Aşa ajungi să denumeşti "alegeri de viaţă" simple variante de gri ale pietrelor care îţi alcătuiesc temelia. O temelie uneori precară, după cum se vede din rata sinuciderilor...

Poate că aceste afirmaţii au fost adevărate, la vremea lor. Poate că deciziile luate de fiecare dintre noi au fost corecte, la vremea lor. Dar vremurile se schimbă. Cimentul din temelie, nu.

E de ajuns ca o singură circumstanţă în viaţă să contrazică una dintre aceste afirmaţii primare - şi gata aluatul pentru depresie. Nu înseamnă automat o stare depresivă, dar premisele sunt acolo... demonii încep să se zvârcolească în adâncuri... şi odată treziţi, nu mai adorm...

De exemplu, după cinşpe zeci de ani de căsnicie, în pragul menopauzei, îţi cade cu tronc un puştan. Nu spui nimic, nu laşi să se vadă nimic... dar vinovăţia şi-a înfipt deja colţii veninoşi. Aserţiunea absolută numărul 4: "o femeie are voie să iubească un singur bărbat" este contrazisă de evoluţia lumii... care e mai tare?

Nu mai contează. Temelia vieţii s-a fisurat deja.

Sau să presupunem că eşti bărbat. Şi, după câteva zeci de miliarde de ani, dar înainte de vârsta de pensionare, te trezeşti şomer. Nu e vina ta, criza dracului e peste noi, dar... adevărul absolut nr. 1 a fost contrazis. Cioc-cioc... depresia...

Şi aşa mai departe. Suntem condiţionaţi de mici. Părinţii noştri au vrut să facă o treabă superbă cu noi... şi au reuşit... altceva. Involuntar şi neintenţionat... dar mai contează?

Unii dintre noi reuşesc, după lupte grele, să se decondiţioneze în parte. Ei sunt rarii fericiţi care înţeleg - pentru că "been there, done that".

Restul... despre restul citiţi la rubrica "Necroloage".

Democraţia, piaţa liberă şi inteligenţa

2010-07-29T16:54:00.001+03:00

Lucrez din 1992, de când am intrat "în câmpul muncii", în "economia reală". Acolo unde dorinţele nu ţin loc de realitate, unde rezultatul de sub linie e ceea ce contează, unde cel mai bun plan e doar gunoi dacă oamenii tăi nu îl execută cum trebuie de bunăvoie şi cu maximă atenţie, locul în care inteligenţa (de orice fel) pune lucrurile în mişcare iar poruncile răstite duc la faliment.

Având experienţă de viaţă atât sub dictatură cât şi în regimul de după 1989 (ezit să îl denumesc "democraţie"), trăiesc cu convingerea că viaţa în dictatura e simplă, iar cea în democraţie / piaţă liberă e complicată al naibii.

Sub Ceauşescu ordinea deplină era la putere: partidul e în toate, spune ce să faci, când să faci, cum şi ce să gândeşti... tu n-ai decât să execuţi. Subtilităţi precum motivare, conştiinţă, satisfacţia muncii... eheee, limbi străine!

Pentru conducători (că "manageri" nu se pot numi) lucrurile stăteau simplu şi drept: ei ziceau, noi executam fără crâcnire. Nu era nevoie de convingere, de persuasiune, de diverse alte astfel de "prostii". Ordin - şi execuţie.

În democraţie - ca şi în piaţa liberă - lucrurile stau altfel: simpla spusă administrativă nu mai e de-ajuns. Mai degrabă suscită reacţii inverse, pentru că oamenii ţin foarte tare la liberul lor arbitru. A încerca să ordoni măsuri în vederea reglementării pieţei libere e o mişcare naturală, dar idioată şi care trădează tembelism managerial, pentru că niciodată, dar niciodată mişcarea browniană a oamenilor liberi nu se va alinia răcnetelor cazone ale celor care gândesc exclusiv administrativ - deci idiot.

Aşadar, tâmpenia încercării de a conduce o ţară prin măsuri administrative, ceea ce guvernidioţii noştri tocmai se străduiesc, trădează o gândire închistată în scheme care datează din vremea ceauşismului. Dar oare e asta o surpriză?

Rezervaţia cu demoni

2010-07-18T16:29:00.002+03:00

Demonii noştri interiori nu au odihnă şi nu au moarte. Ascunşi acolo, în cel mai hâd întuneric pe care-l pot găsi, stau comod la pândă şi aşteaptă. Aşteaptă ca barierele fragile ale voinţei şi atenţiei să slăbească fie şi pentru o clipă - şi lovesc.

Depresia este o luptă lungă, obositoare, intens consumatoare, împotriva unui inamic care nu moare şi nu se predă. Precum cu faţa Gorgonei Meduza, oricine i-a zărit rânjetul, fie şi pentru o clipă, rămâne marcat pe viaţă. Toate eforturile, toată strădania, toate forţele mobilizate în acest război nu au decât un singur rezultat, şi acela temporar: ţin demonii la distanţă, aşa cum o făclie din cetină de pin aprinsă de un naufragiat în tundra Siberiei ţine haita de lupi la distanţă... o vreme.

De demoni nu poţi scăpa decât dacă îi exorcizezi: deschizi poarta către Întuneric, îi priveşti drept în ochii lor roşii şi răi şi le conjuri dispariţia. Întunericul reacţionează de fiecare dată - uneori fatal. Nu toţi sunt capabili să privească Neantul în ochi şi să supravieţuiască experienţei.

Mulţi aleg, speriaţi, să fugă din calea lor. Nimic mai omenesc; nimic mai inutil căci, în fuga lui disperată, omul îşi cară demonii cu sine. Iar când se opreşte, obosit, să-şi tragă sufletul dă nas în nas cu haita proaspătă şi odihnită, lihnită după sânge şi mai nemiloasă decât o walkirie.

Să traversezi o criză de depresie însemnă să treci de unul singur o Sahară îngheţată, bântuită de viscol: nu vezi mai departe de mâine, iar ce vezi te face să nu-ţi doreşti să dai ochii cu acel "mâine". Şi faci trecerea de unul singur, pentru că nimeni - în afara celor care au şi calificare şi har - nu poate pătrunde în iadul din sufletul tău, oricât de mult ar încerca, oricât de bine intenţionat ar fi. Lumea ta e închisă în orizonturi sângerii şi nici un om nu vede ce vezi tu. Şi nici nu ţi-ai dori ca altcineva să vadă infernul prin care rătăceşti sângerând pe dinăuntru.

Depresia vine, în primul rând, cu singurătate. Pune, între tine şi lume, bariera neînţelegerii. Mulţi din jur se-ntreabă tâmp "Da' ce-ai, frate? Că bolnav nu eşti, gagici ai, ce te-a apucat? Ia fă şi tu un efort şi revino-ţi!" Dar "efortul" nu poate fi făcut, pentru că îţi depăşeşte puterile. Iar miriade de mici gesturi normale pentru ceilalţi, ţie îţi sunt interzise, pentru că te secătuiesc şi de puţina forţă pe care o mai ai. Nu poţi bea un pahar cu prietenii, pentru că alcoolul slăbeşte barierele; nu te poţi plimba în anumite locuri, pentru că emoţiile pe care le generează sunt aliatele demonilor; nu poţi asculta o anumită muzică pentru că, la fel ca trâmbiţele Ierihonului, dărâmă slabele ziduri de chirpici pe care, cu greu şi smulgând vieţii din energia vitală, picătură cu picătură, le-ai construit totuşi în calea haitei. Şi cei din jur nu te înţeleg - nici n-au cum, ei nu au acces, slavă Domnului, în peisajul dantesc în care agonizezi clipă de clipă.

Atunci când iei decizia ultimă, lumea s-a restrâns la un singur punct, în care tu nu ai loc. Obloanele mentale au căzut deja, aducând întunericul. Eşti sigur cu demonii tăi, iar aceştia au învins. Sfârşit de poveste.

Îmi pare rău de gestul Mădălinei Manole, la fel cum îmi pare rău pentru fiecare suflet contorsionat de o suferinţă pe care mai nimeni nu o pricepe. Îmi pare rău, dar înţeleg foarte bine nevoia imperioasă de a pune punct agoniei atroce din interior. Am fost acolo; am privit Bestia în ochi, i-am simţit izul de pucioasă şi moarte din răsuflare şi am fost tentat şi eu să îi cedez. Am avut noroc de oameni; oameni care m-au iubit enorm, oameni care au vrut, oameni care au ştiut şi oameni care au fost calificaţi să mă tragă înapoi de pe marginea Abisului. Lor şi numai lor le datorez Viaţa. Da, e regretabil că astfel de oameni chinuiţi trebuie să moară; dar înţeleg foarte bine de ce au făcut-o. Credeţi-mă, prieteni, când ajungi să fii singur în rezervaţia ta cu demoni ai la dispoziţie o singură ieşire. Ultima.

Micromanagementul falimentului

2010-07-08T11:01:00.001+03:00

În economia reală, cea în care vorbesc rezultatele şi nu afilierile, există o categorie de conducători (patroni, directori etc) pasionaţi de detaliile organizaţiei. Sunt cei care ştiu exact când s-a despărţit gestionarul de fosta lui amantă şi cât l-a costat, cei care ştiu cel mai bine cum se încarcă lăzile în camioane şi care sunt capabili să îi arate femeii de serviciu cum se spală gresia astfel încât să nu rămână urme. Sunt cei care, întrebaţi despre strategii, ridică din umeri. Şi sunt tipul cel mai dispreţuit de manageri, pentru că încurcă pe toată lumea, sunt perfect neproductivi şi, pentru că nu-şi fac treaba lor de manageri, cei care trag firma în jos în mod constant. Iar când li se reproşează rezultatele proaste dau vina pe toată lumea: ei muncesc de nu mai pot, dar restul sunt proşti, indolenţi şi răuvoitori...

Acest stil de conducere poartă numele de micromanagement. Inutil, dăunător, contraproductiv... şi, vai, atât de răspândit!...

Marele nostru "jucător" este adept hotărât al micromanagementului. El ştie să calculeze debitele râurilor, cunoaşte Constituţie, cunoaşte Drept (dar mai al naibii cunoaşte strâmb...), e atotştiutor, atoateputător... şi inutil de distrugător pe postul lui de preşedinte.

Evident, ca orice Mesia de pripas, nu e niciodată de vină. Şi nici nu e, dacă stai să te gândeşti. De vină suntem noi că încă îl mai suportăm.

Mit der Dummheit...

2010-06-30T13:57:00.000+03:00

... kämpfen Götter selbst vergebens. Adică "împotriva prostiei zeii înşişi luptă în zadar". Probe?

"În mod cert, va fi mai rău, o să avem o inflaţie mai mare, un alt curs de schimb, o recesiune mai mare" - S. Vlădescu.

Şi e încă ministru. (Courtesy of Moş Călifar)

Dialogul zilei

2010-06-24T21:03:00.000+03:00

Gabriela Vrânceanu-Firea: Ce mai faceţi, domnule Nistorescu?
Cornel Nistorescu: Eh, ce să fac… conduc şi eu o vulnerabilitate a României…

O pelerină veche

2010-06-23T13:35:00.000+03:00

Acum, cu vremea asta ploioasă, m-am apucat de căutat prin cuier ceva care să mă ferească. Am geci grămadă, dar toate sunt nepotrivite pentru vară. Tot căutând, am dat peste o pelerină veche... şi mi-am amintit povestea ei.

Eram încă "tânăr ficior" când am dat peste ea, din întâmplare, la taraba unui neguţător cu de toate. A fost dragoste la prima vedere. Nu m-am târguit (spre mirarea vânzătorului), n-am stat la discuţii... nu, am dat cât mi-a cerut omul - şi mi s-a părut ieftină! Da, aveam nevoie de ceva contra ploii, dar mă gândeam la o umbrelă, o jachetă impermeabilă, mă rog, orice era modern, plăcut şi în culori "trendy". În loc de asta, m-am îndrăgostit de o pelerină de ploaie din plastic galben!

Am purtat-o cu mândrie o bună bucată de vreme. Oriunde şi oricum. Abia aşteptam ploaia, eram în stare să învăţ şamanisme şi să o invoc, la nevoie, ca să-mi pot purta pelerina. Prietenii (şi ne-prietenii, deopotrivă) ţâţâiau nedumeriţi: ce Dumnezeu te-ai lipit aşa de o zdreanţă care nici măcar nouă nu e? E colorată ţipător, e pătată pe ici - pe colo, cine ştie cine-o mai fi purtat-o... mă rog, observaţii de bun-simţ, de altfel. Numai eu, însă, ştiam cât sunt de legat de pelerina asta. Nu ştiam exact de ce, dar nici c-ar fi contat!...

Apoi am găsit o jachetă de ploaie. Nouă. Modernă. Tinerească. Super! Am luat-o şi, instantaneu, mi-am luat la revedere de la pelerina mea galbenă. Agăţată în cuier, mă mai împiedicam de ea uneori, când îmi căutam noua mea jachetă. De fiecare dată o priveam cu tandreţe, apoi treceam mai departe. Iar ea mă aştepta răbdătoare, la locul ei.

Am pierdut jacheta mea cea nouă, tinerească şi trendy. Habar n-am în ce circumstanţe, dar într-o dimineaţă m-am trezit şi ea nu mai era! O zi, două a mers, soarele strălucea. Pelerina mea cea galben-ţipător mi-a revenit în memorie în prima zi cu ploaie. Am luat-o pe mine cu un sentiment de stinghereală: dacă mi-a rămas mică? Dacă s-a mai rupt? Dacă nu mai opreşte ploaia şi mă ud tot?

Aprehensiunile mele nu au avut obiect. Pelerina mea - şi numai a mea! - îmi rămăsese fidelă. M-a adăpostit şi protejat cu aceeaşi osârdie ca la început. Cum am luat-o pe mine mi-am amintit instantaneu toate clipele de bucurie la care mi-a fost martoră: primul interviu luat, primul job, prima concediere, absolut totul era acolo, impregnat în cauciucul ieftin şi galben.

Mi-am luat o altă jachetă nouă şi tinerească. Pelerina a rămas din nou în cuier, ascunsă sub celelalte haine. Dar imediat ce am rămas şi fără asta, mi-am reamintit de galbenul ei. Mai palid, mai gri, mai pătat - dar tot acolo. La fel de răbdătoare, la fel de protectoare, la fel de impermeabilă.

Acum am jachete destule. Copiii meu au şi ei hainele lor de ploaie. Dar revin regulat la pelerina mea dintâi, pentru că nimic nu-mi dă aceeaşi bucurie ca ea. Şi pentru că nici o altă haină nu a rezistat mai mult alături de mine, cel puţin nu în această viaţă.

Nu ştiu dacă fiul meu o s-o poarte vreodată, dacă îi place sau dacă o s-o arunce la gunoi după ce eu nu voi mai fi. Dar atâta vreme cât mai trăiesc, pelerina cea galben-murdar mă va însoţi, pentru că întreaga mea viaţă, de la tinereţe până acum, a stat sub semnul protecţiei pe care mi-a asigurat-o fără pretenţii şi cu infinită răbdare. Acolo, în ţesătura sa roasă, am amintirile mele cele mai dragi, clipele mele de maximă bucurie, lacrimile celor mai amare tristeţi... toată viaţa mea e cuprinsă în cauciucul acela, odată galben, azi gri-gălbui, dar la fel de protector şi impermeabil ca la prima noastră întâlnire...

Lib(eral)-blog-meet Braşov

2010-06-21T15:13:00.001+03:00

Cu ajutorul lui Dumnezeu, al politicienilor de la vârf din PNL şi - nu în ultimul rând - al lui Lilick, încercăm să preluăm tradiţia întâlnirilor bloggeri/comentatori - politicieni PNL.

Am început un soi de recensământ al bloggerilor braşoveni pro-liberali (deşi cei din Covasna, Harghita, Sibiu, Mureş, Prahova, Argeş sunt la fel de bine-veniţi!). Cititorii acestora, comentatorii lor sau prietenii sunt la fel de bine-veniţi; totul e să vină cu bună-credinţă.

Primul pas e să vedem câţi suntem şi dacă - şi cum - reuşim să ne organizăm. Dacă suntem destui, avem şanse să ne trezim pe cap cu Mihai Voicu, Alina Gorghiu sau - Doamne-ajută! - poate chiar Călin Popescu-Tăriceanu. Dacă vă place ideea suficient de tare, scrieţi-mi pe cetateanulpopescu [la] gmail [punct] com.

Dacă nu, nu. Dar măcar am încercat.

Gustul metalic al renunţărilor

2010-06-17T09:10:00.001+03:00

Neplăcută mai e vârsta asta, zisă şi "de mijloc"! Nici tânăr, nici bătrân, nici înţelept, nici înflăcărat, nici cal nici măgar, cum ar veni. Uneori trăiesc cu impresia că tot ce mi-a mai rămas acum sunt doar renunţările.

Am renunţat la iluzii. Tânăr, îmi permiteam să sper, să-mi fac iluzii, să ies printre gratiile realităţii în virtualul din mintea mea. Acum nu-mi mai permit: adevărurile rele îmi muşcă fiinţa dacă nu sunt mereu cuplat la lumea din jur.

Am renunţat la nebunie. La nebuniile frumoase, care îmi dădeau voie să fiu eu, cel dinăuntru, aşa cum mă vedeam. La nebuniile nebune, cu ajutorul cărora am cucerit teritorii interioare altfel inaccesibile. Acum sunt un burghez cuminţel, cu ochii pe "societate".

Am renunţat la idealuri. Sau poate au renunţat ele să mai stea într-o zonă geografică în care sunt luate la mişto mereu, nu ştiu. Dar nu le mai găsesc niciunde.

Am renunţat la fierbinte. Orice. Începând cu ceaiul, totul a devenit călduţ, comod... şi plat. Nu mai rezist la fierbinţeli, mă lasă baltă ticăitoarea...

Am renunţat la riscuri. Singur, mai mergea. Acum nu mai pot: risc şi pentru alţii, care n-au nici o vină.

Am renunţat la secetă. Lungile nopţi de suferinţă în care mă simţeam viu, în care durerea îmi dovedea că trăiesc încă... s-au dus. Împreună cu explozia zilelor de după.

Am renunţat la renunţări. Obligat de adevărul cu ghimpi al traiului de zi cu zi, nu mai pot renunţa la nici o oportunitate, oricât de revoltător ar fi mediul. Trăiesc, în astfel de ocazii, ca un melc vitezist: cât mai mult în căsuţa mea, apoi valea!

M-am învăţat cu renunţările, cu gustul lor coclit, de ibric de aramă uitat în pivniţa umedă. Înghit în sec, încerc să uit, mă cert sigur, dar renunţ de fiecare dată. O singură renunţare mă doare, acum. Nu vreau să renunţ la pasiune. Orice, dar asta nu. Ar fi ca şi cum aş renunţa la mine însumi. Or, eu sunt singurul lucru care mi-a mai rămas.

Minciuni

2010-06-11T08:45:00.001+03:00

Deşi am o vârstă, încă nu mi-am pierdut capacitatea de a mă mira. Lumea asta în care trăiesc este plină de minuni de toate felurile, iar eu mă mir la fiecare, ca un copil care descoperă că focul frige şi acul împunge.

Nu încetez să mă mir de cantitatea generoasă de imbecilitate, prostie şi rea-voinţă care se revarsă către noi, poporenii, dinspre partea oranjoasă a spectrului politic. Replicile (amestec de ceva adevăr cu multă minciună şi o doză solidă de tehnici de manipulare) cel mai des vomitate, în presă, la TV sau pe bloguri (au ăştia o echipă de postaci şi prostiţi... mamă, mamă!) sunt:

1. "România e în criză, cheltuielile trebuie reduse aşadar tăierile de pensii şi salarii sunt obligatorii" (uneori cu adăugirea: dacă nu, riscăm creşterea taxelor).
Adevăr: România este într-o criză profundă. Cheltuielile trebuie reduse.
Minciună: că ar fi obligatorie tăierea salariilor şi a pensiilor. Nu, nu e. Dincolo de aspectele legale para-discutate (Constituţie, CEDO, contracte de muncă etc), acesta este domeniul ultim în care ar trebui (ca prioritate pentru rezultatele din viitor) operate reduceri. Mai ales la modul acesta grosier, toţi la grămadă. Există alte surse cu mult mai "bogate" din care se pot face economii, precum achiziţiile publice de toate felurile, bugetele (enorme!) alocate instituţiilor de informaţii şi aşa mai departe. Că povestea cu salariile e scoasă pentru a proteja bănuţii prietenilor o dovedeşte şi creşterea recentă a limitei sumei maxime a achiziţiilor care pot fi făcute fără licitaţie, prin încredinţare directă. Acolo sunt bani, ha?

2. "Situaţia noastră e ori-ori: salarii şi pensii, sau creşteri de taxe".
Adevăr: nici unul.
Minciună: în integralitate. Vom avea parte de amândouă, sunt sigur. Şi asta dintr-un motiv simplu: bugetul trebuie alimentat din ceva. Dacă tai, dar nu aduci măcar cât aduceai (iar reducerea salariilor are ca efect şi reducerea vânzărilor de tot felul, implicit reducerea cuantumului impozitelor colectate), atunci va trebui să încerci să faci rost cumva de bani. Cum? Uite TVA-ul, uite impozitul...

3. "Cel mai periculos lucru acum ar fi o criză politică, aşadar moţiunea de cenzură nu trebuie să treacă iar guvernul Boc IV trebuie să rămână şi să implementeze măsurile de austeritate".
Adevăr: în condiţiile unui guvern normal, criza politică poate complica lucrurile suficient de mult încât să nu merite să-l dai jos.
Minciună: că guvernul Boc IV ar îndeplini condiţiile necesare pentru a implementa măsurile. Economia nu este despre cifre şi "agenţi economici", dragii mei imbecili. Alea sunt părţi ale formei. Economia este despre oameni, banii de care dispun ei şi încrederea pe care o au (sau nu) în conducătorii lor şi în viitor. Or guvernul Boc IV nu se mai bucură de nici o picătură de încredere. Cum s-a ajuns aici şi dacă el merită sau nu această percepţie publică e altă discuţie, pentru altă dată. Oamenii nu reacţionează după realitate, ci după ceea ce li se pare lor a fi realitate. Când guvernaţii (electoratul, cum s-ar zice) nu mai au încredere în guvernanţi, totul e degeaba. Nimeni n-o să se străduiască să facă nimic, pentru că replica generală e deja "de ce să fac ceva, când ăştia oricum nu-s în stare decât să fure?". Demiterea - sub orice formă - a guvernului ar fi o izbăvire, iar criza politică ar fi un preţ mic, plătit pentru ca măsurile (alea adevărate, nu spoiala asta genocidală de tăieri) să poată fi implementate.

4. "Oricine ar fi la guvernare, tot aşa ar proceda".
Adevăr: oricine ar fi la guvernare ar fi obligat să ia nişte măsuri, rapide şi exacte.
Minciună: oricine altcineva ar fi la guvernare ar şti, măcar aproximativ, ce e de făcut. Boc IV a făcut, într-o singură lună, atâtea gafe şi s-a întors de atâtea ori după cum au bătut vânturile (!) dinspre Cotroceni încât mie îmi este clar (iar percepţia publică generală îmi confirmă ideea) că băieţaşii ăştia habar n-au ce trebuie făcut şi se agită ca o găină cu capul tăiat prin curte: haotic, ineficient şi cu acelaşi rezultat.

5. "Vina e a lui Tăriceanu, că a angajat la stat, a dat pensii mărite şi a terminat 2008 cu 5,4% deficit bugetar în loc să pună bani deoparte", cu variantele "cheltuieli nesimţite", "risipă bugetară", "clientela politică a PNL şi PSD" sau "angajări electorale la stat".
Adevăr: România a angajat şi aiurea în instituţiile de stat, clientela politică a supt şi ea de la buget, 2008 s-a terminat cu deficit bugetar de 5,4%.
Minciună: o bună parte dintre angajări au fost cerinţe ale UE, în care tocmai ce intraserăm (numai APIA, de exemplu, cu peste 6.000 de angajaţi a fost cerinţă a UE). Deficitul bugetar conţine cca 1,5% din PIB plăţi compensatorii pentru cetăţenii români din Cadrilater şi Bucovina, plăţi neprevăzute în proiectul iniţial şi care au fost aprobate de Parlament către finalul lui 2008, ceea ce reduce deficitul real (structural) la sub 4%, acceptabil chiar şi după normele UE. Clientela politică a PNL şi a PSD a supt bine-mersi; diferenţa între cei de-atunci şi cei de azi este de esenţă: Tăriceanu (ca denominaţiune generală pentru regimul de atunci) a înţeles că, dacă vrea să aibă ce fura, trebuie să mă lase să produc. Băsescu mă omoară (economic, dar nu numai...) ca să îmi ia banii şi, după ce ajung în copârşeu, cere bir familiei rămase (ca prin minune) în viaţă.

6. "Opoziţia are propuneri de măsuri populiste, demagogice, fără fundamentare".
Adevăr: nici Ponta, nici Antonescu nu s-au jenat să emită şi strigături populiste în discursurile lor.
Minciună: unele dintre măsurile propuse par a fi sustenabile (nu am cifre, dar bunul-simţ mă înghionteşte).
Minciună gravă: prin contrapondere, replica implică faptul că măsurile oranj ar fi calculate. Dar "măsurile" PDL nu există; acesta nu are nici un plan, nu are idei, nu are logică. Faţă de nimic (PDL), un plan care poate fi îmbunătăţit (PNL, PSD) este o comoară. Măcar ei discută, caută soluţii. Oranjgutanii, ca deţinători ai adevărului absolut, refuză cu aroganţă şi suficienţă orice dialog.

Aroma dulce-amăruie a amintirilor

2010-06-10T14:05:00.000+03:00

Există unele momente în care văd, mai clar ca în rest, că încep să număr zile mai multe înapoi decât înainte. Mă mir ca prostul, înainte de a-mi aduce aminte mie însumi că vârsta biologică nu se potriveşte cu cea din minte, că buletinul arată 43, în timp ce sufletul n-are încă 30. Şi-atunci mă năpădeşte o aromă aşa, dulce-amăruie, de amintiri: ce-am fost şi nu voi mai fi vreodată în viaţa asta.

Mă uit pe stradă cu ochii mari: Doamne, câte n-am văzut până acum, deşi erau sub nasul meu! Frunze de un verde-crud, care mângâie retina; uscăciunea aerului, care aduce soarele mai aproape; fetişcane vesele, îmbrăcate astfel încât, pe vremea mea, nici dezbrăcate n-ar fi fost aşa de goale.

Dar cel mai mult mă umplu de o amară nostalgie cuplurile de îndrăgostiţi. Când îi văd, îmi amintesc de nebunia iubirii mele, de pasiunea vieţii mele - şi mă întorc spre ea şi o sărut, chit că suntem în plină stradă. Iar pe ei, pe copiii ăştia care habar n-au ce-i aşteaptă, îmi vine să-i iau şi să-i acopăr cu un clopot de sticlă, nimic să nu-i atingă - atât de frumos de inconştienţi sunt!

Ştiu că nu-i pot feri de viitor. Şi că nici nu e bine. Încerc să protejez trăirea în sine, iubirea aia nebună şi fără oprelişti, care te face să mori de dorinţa de a-ţi vedea fiinţa iubită fericită. Iubirea absolută - cea care ne face oameni, ne târăşte pe noi, ca omenire, către înainte în ciuda strădaniilor noastre de a da înapoi.

Atunci mă întorc în realitate şi îi mulţumesc Domnului pentru viaţa pe care mi-a dat-o, pentru că m-a făcut om şi nu animal cu chip de om, pentru bucuria descoperirilor dinăuntrul meu şi din afara mea, pentru că mi-a permis să Fiinţez printre cei care mă înconjură cu dragoste, mă susţin, mă iubesc, mă preţuiesc. Şi cărora încerc, zi de zi, să le întorc darul.

Uneori sunt fericit, alteori sunt trist. Niciodată, însă, singur.

"Dacă vrei să cunoşti un om, du-te cu el pe munte"

2010-05-27T18:17:00.001+03:00

Vorba asta veche vrea să spună aşa: adevărul interior al unui om se vede în condiţii de stres. În crize. În situaţii-limită. Când pojghiţa de civilitate crapă şi la iveală iese materialul real din care e făcut.

Am văzut oameni de să-i pui la rană transformaţi în fiare fără inimă. Am văzut femei de înaltă societate făcând ca leul în capcană. Am văzut că oamenii, sub stres, devin altceva. Devin ceea ce sunt, de fapt.

Aşa şi cu ai noştri guvernanţi. Sunt puşi într-o situaţie-limită: au de plătit facturi grele după anii electorali 2008 şi 2009, dar nu au de unde. Trebuie să ia de la populaţie, dar au nevoie, în perspectiva lui 2012, şi de voturi reale, căci numai furăciunile nu le ajung. Prinşi între ciocan şi nicovală, oamenii ăştia arată acum din ce aluat sunt făcuţi.

Din păcate pentru noi, nu e aluat. E gunoi.

De ce? Uite de-aia!

2010-05-25T17:55:00.001+03:00

Copiii noştri cresc chinuiţi: "nu e voie", "nu-i frumos", "nu aşa se comportă un copil bine-crescut". Interdicţii, reguli, morală. O fi bine?

Copil fiind, şi eu am fost crescut tot astfel. Reguli, cerinţe, interdicţii. Şi omniprezentul "să nu mă faci de râs!" Aveam de respectat o tonă de reguli, de ţinut minte o tonă de interdicţii, de adus o tonă de rezultate bune şi foarte bune. Lucruri care mi s-au înfipt adânc în minte; care m-au format; care m-au ros pe dinăuntru într-un fel în care nimic altceva n-ar fi reuşit. Pentru că în copilărie se construieşte viitorul om; atunci e ca un boţ de lut fără formă, iar părinţii îl fac să fie ce va deveni: un adult rigid, tensionat, supus unor demoni sădiţi în minte de mic copil, ori un adult liber, care-şi împlineşte destinul şi potenţialul. Un Om, cum ar veni.

Eu am fost crescut strâmb de părinţi care m-au vrut drept. În felul lor propriu de "drept". Cum a contribuit asta la aproape-moartea mea... poate altădată. Cum a contribuit asta la ce sunt acum? Simplu: încăpăţânat fiind, am zis ca ei şi-am făcut - uneori - ca mine. Cu cât insistau ei pe regulile morale, cu atât juram eu să nu fac la fel când voi fi mare.

N-am ajuns un adult amoral, după cum s-au temut. Am ajuns altceva.

Ştiţi că am în jur o groază de copilaşi, studenţi de anul I. Una dintre fete are o problemă. Care anume, nu ştiu dar voi afla. Pentru că am abordat-o direct într-una dintre aceste zile şi i-am zis: "Fetiţo, pe tine te roade ceva". A făcut ochii mari: "De unde ştii că mă roade ceva?" "Nu contează" i-am răspuns (îmi mai păstrez şi eu unele secrete!). M-a privit adânc în ochi, de mi-a ajuns până în suflet, apoi a oftat: "Da, am o problemă. Personală. Pe care chiar vreau s-o discut cu tine". "De ce?" (a vorbit curiozitatea mea nemăsurată). "Pentru că ştiu că o să înţelegi. Şi pentru că..."

... "pentru că ştiu că tu nu ai să mă judeci".

O fi oare aşa de greu să-ţi accepţi semenii aşa cum sunt şi nu aşa cum ai vrea tu să fie?

Democraţie: putere, instituţii, proceduri

2010-05-16T18:01:00.001+03:00

Democraţia nu înseamnă neapărat "putere dată poporului", cum s-ar putea crede la o primă traducere; înseamnă, mai degrabă, "conducere spre binele poporului". Pentru că "poporul" nu deţine puterea efectivă, nici măcar o dată la patru (respectiv cinci) ani. El a acceptat să delege prerogativele sale supreme partidelor politice (care îi propun o sumă limitată de soluţii sub formă de programe şi persoane), respectiv instituţiilor (care pun în practică alegerile făcute din suma limitată de mai sus). De aceea, cel puţin după mine, în democraţie este vorba mai mult de "ceva pentru popor" decât de "ceva a(l) poporului".

Ce sunt aceste "ceva"-uri, esenţiale pentru o viaţă decentă?

a. Puterea: esenţială pentru scopul transformării ideilor/alegerilor în realitate, "puterea" înseamnă - în esenţă - capacitatea de a face din gând, faptă. De exemplu, dacă eu zic "ăla e un hoţ" nu se întâmplă nimic; în cel mai rău caz primesc un pumn în faţă. Dacă, însă, cel ce spune asta e judecător, "ăla" intră la închisoare. Judecătorul este în poziţia în care îşi poate transforma gândul, impresia personală ("mă, omu' ăsta chiar şi-a băgat mâna pân' la cot") în act - iar societatea (reprezentată prin poliţişti, grefieri, gardieni etc) acţionează. Această putere, de face din gând o realitate palpabilă, este mierea căutată de, printre alţii, politicieni.

Puterea se poate obţine, în democraţie, numai în urma unor eforturi recunoscute de întreaga societate şi acceptate ca un minim de preţ plătit de deţinător pentru puterea deţinută (şcoală, practică plus experienţă pentru magistraţi, concurs plus proiect managerial pentru funcţionarii publici, alegeri pentru politicieni etc); în plus , eforturile solicitate de societate accentuează responsabilitatea (privaţiunile magistraţilor, de exemplu, care nu au voie să aibă alte activităţi, restricţiile de opţiune politică explicită pentru funcţionarii publici etc). Non-democraţiile prevăd şi alte căi, mai lipsite de fort şi de responsabilitate, precum avansările sau numirile politice sau cele pe bază de nepotism.

Condiţiile cerute de societatea democratică celor care vor să deţină şi să exercite puterea aduc o doză zdravănă de siguranţă în buna-credinţă a celor care, în final şi după muncă grea, ajung acolo. Însuşi sistemul de construcţie şi selecţie dintr-o democraţie alege destul de bine nemernicii de cei merituoşi (iar cei ce trec, totuşi, prin sită sunt controlaţi şi, dacă e cazul, scuipaţi afară de celelalte sisteme de siguranţă). Într-o non-democraţie, aceste sisteme sunt scurt-circuitate şi lasă să treacă batracieni şi alte gunoaie (cazurile Monica Macovei, Daniel Morar sau Codruţa Kovesi nu sunt întâmplătoare).

b. Instituţiile. În mod evident, să dai atâta putere unui om nu e un lucru chiar sigur. Oricine poate avea zile proaste, ori poate fi luat de val, oricine poate fi intoxicat de putere, iar gândurile lui sunt magice - modifică vieţile semenilor. De aceea, nici o democraţie nu se lasă pe o ureche, în nădejdea că "asta nu se poate întâmpla". Orice democraţie demnă de numele acesta funcţionează pe principiul "risc zero": se prevăd măsuri astfel încât nici măcar cel mai puţin probabil scenariu pesimist să nu poată să apară în realitate.

"Riscul zero" se asigură pe două căi: prin stabilirea unui echilibru metastabil de interese şi prin ghidarea strictă a celor ce deţin puterea.

b) Prima cale este materializată de instituţii, care au două roluri:
1) să pună în contradicţie mai multe persoane cu păreri diferite în interiorul aceleiaşi construcţii sociale, astfel încât nici una să nu poată influenţa decisiv societatea în toate direcţiile dorite (de exemplu, prin dezbaterea legilor în Parlament; de aici rezultă pericolul unui număr mic de parlamentari)
2) să pună în contradicţie mai multe instituţii cu interese instituţionale diferite, pentru ca nici una să nu-şi poată face de cap (de exemplu, cele două camere parlamentare, ori controlul reciproc Preşedinţie - Parlament - Guvern).

Rezultă clar, în această idee, că reducerea instituţiilor la un om sau coliniaritatea lor (când sunt controlate de acelaşi grup) reprezintă un pericol pentru democraţie. Foarte rar se acceptă o astfel de coliniaritate (în situaţii de urgenţă, de război, vremuri care cer acţiune rapidă etc) şi de obicei pe termen limitat şi foarte scurt. Altfel, lentoarea procesului legislativ este un preţ - şi o garanţie, totodată - pentru evitarea derapajelor autoritariste. Cine nu acceptă acest lucru e copt pentru Coreea de Nord.

c. A doua cale este materializată de proceduri: moduri stricte de ghidare a proceselor decizionale (vraja care face din gând, faptă) în aşa fel încât să nu existe portiţe pentru derapaje nedemocratice. Evitarea procedurilor este prima şi cea mai uşoară cale de asasinare a democraţiei, în instituţiile de stat. De exemplu, scurt-circuitarea procedurii de repartizare a dosarelor pe calculator (în orice mod, de la "gâdilarea" softului până la brutala ignorare a procedurii şi repartizarea "de mână", pe sprânceană). Cei care fac asta nu au ce căuta acolo. Locul lor e în Jamahiria Arabă Libiană Socialistă, de-a dreapta lui Moammar Al-Ghaddafi.

Văzând lucrurile în acest mod, devine limpede că România este ce vreţi voi, numai o democraţie nu. N-a fost niciodată din 1989 încoace şi nici nu pot prevedea un orizont de timp. Acum acest lucru doar a devenit vizibil, pentru că Băsescu şi şatra lui nici măcar nu s-au mai obosit să mimeze ritualurile democratice - dar n-avem nici o şansă atâta vreme cât noi, poporul, acceptăm să trăim iluzia mesianică a "salvatorului neamului", bucurându-ne de găleata, puiul, făina sau zahărul care umplu stomacul, dar acoperă ochii şi ne fac orbi la ceea ce pierdem - speranţa unei democraţii funcţionale cândva, în viitorul nepoţilor noştri.

Supremul inconştient

2010-05-14T08:01:00.001+03:00

"până acum câteva săptămâni, nu m-am ocupat de acest subiect, al costurilor sociale"

"Abia atunci am început să cer informaţii şi să încerc să înţeleg ce se întâmplă cu aceste sisteme" (sursa aici. Dacă modifică ceva, există printscreen).

Asta a spus Preşedintele nostru în conferinţa de presă de ieri, 13(!) mai 2010. Ce să înţeleg eu de aici:

a. că timp de 6 (şase!) ani a stat la Cotroceni făcând... ce? Abia după 6 ani s-a prins şi el ce-i cu sistemele-astea peste care cică prezidează Jucătorul?

b. că, de 20 de ani de când se-nvârte în cercurile puterii, n-a învăţat nimic şi a trecut prin Guverne ca gâsca prin apă?

c. sau că a dus-o în tot timpul ăsta într-o dulce petrecere veselă şi i-a venit ideea să vadă "ce-i cu sistemele" la spartul târgului, când România a ajuns în rahat?

Mă mai întreb: de ce dracu' plăteşte atâţia consilieri, dacă toţi s-au dovedit incapabili să prevadă în vreun fel colapsul "statului social"?

Şi, în final: ce dracu' mai caută azi acolo şi de ce n-are demisia deja scrisă şi cu număr de înregistrare la Registratură?

Orb şi legat la ochi

2010-05-13T08:09:00.001+03:00

Mai tânăr fiind, am lucrat pentru o firmă multinaţională (dar aşa, mai micuţă...). Nu eram mulţi, vreo douăzeci de oameni în total. La nivelul meu de decizie, 5. Deasupra noastră, General Managerul.

Unul dintre noi avea visuri de mărire. Treaba mergea bine, aşa că a trebuit să facă eforturi de imaginaţie pentru a găsi motive să-l sape pe GM. A găsit ceva, a prostit pe cine a trebuit şi a ajuns în locul lui. La nici 30 de ani să ajungi director general pe România al unei multinaţionale... realizare, nu glumă!

Dar odată instalat acolo... surpriză! Tirurile au început să nu mai treacă de vamă (România încă nu ajunsese "ţară europeană") pentru că nu ştia să-şi facă contacte (nici măcar şpaga nu poate compensa aroganţa şi nesimţirea), lipsa mărfii a făcut clienţii să refuze să mai cumpere (că, deh, dacă nu poţi pune bază pe un furnizor îl cam laşi în durerea lui), bugetele s-au micşorat (pentru că erau toate calculate la cifra de vânzări reală), mă rog, oarecum jale în firmă.

Ce-a făcut manelistul nostru (mă rog, încă nu apăruseră manelele, dar oameni de genul în cauză există de când lumea...)? Păi, ce ştia: a urlat la subordonaţi, i-a ameninţat cu concedierea, a tăiat salarii, a zvârlit cu sancţiuni în stânga şi în dreapta, chestii de-astea mobilizatoare. Oamenii au început să plece. Cei noi veneau, stăteau un pic şi-şi luau la revedere rapid.

Cine era de vină? Păi piaţa, importatorii care nu plăteau (că n-aveau ce, fără marfă), românii care nu agreau produsele (evident, având în stoc doar produsele cu rulaj lent expirau pe raft în magazine) şi alţii. Niciodată el.

Compania în cauză şi-a redus personalul şi operaţiunile în România. Dintr-o marcă ce se bătea pentru locul doi pe piaţă a ajuns la "şi alţii". Nu mai are structură de mulţi ani, nu mai are prezenţă, nu mai are decât o istorie tristă. Cauzată de un inconştient care a ajuns într-un post în care şi-a putut demonstra plenar incompetenţa.

Sună familiar?

Românii, un faliment anunţat demult

2010-05-08T11:50:00.001+03:00

România nu este în criză. România este un teritoriu post-criză. Post-apocaliptic. Este teritoriul nimănui şi al tuturor, un teritoriu fragmentat între bande de tâlhari şi (aproximativ) condus de un tâlhar-şef care-şi trage tainul de la capii de bande regionale. Aţi remarcat, n-am folosit cuvântul "ţară" sau "naţiune" sau "popor". N-am cum, aceste noţiuni nu se aplică în "spaţiul carpato - danubiano - pontic".

Această zonă geo-etnografică este patria falimentului general. România, azi, întruchipează o serie întreagă de bancrute ale unor zone despre care n-aş fi crezut în viaţa mea că pot falimenta:

1. Clasa politică este falimentară. N-a fost capabilă, din 1989 încoace, să producă nici măcar un om de calitate medie. Toţi cei mai răsăriţi sunt, fără excepţie, produsul altor clase care au intrat în politică ulterior (Cristian Ţopescu sau Mircea Diaconu, de exemplu). Poate doar Seniorul, Corneliu Coposu ar fi om politic, dar şi el a fost produsul clasei politice interbelice.

Dacă stăm să ne uităm, Traian Băsescu este de fapt cel mai bun produs al clasei politice actuale, cel care satisface în cel mai înalt grad criteriile după care clasa politică îşi judecă componenţii.

2. Falimentul este şi al societăţii civile. Mă rog, nu ştiu cât de potrivită este expresia, pentru că nu înţeleg cum poate da faliment ceva ce nu există. Poate doar că a dat faliment prin inexistenţă.

3. Falimentul este al mediului de afaceri. Fărâmiţată, inertă, incapabilă de o poziţie comună fermă, subminată de "oamenii de afaceri" căpuşaţi pe bugetul de stat, economia reală s-a înecat în propria neputinţă şi laşitate, preferând să mai sugă câte un leuţ de la privilegiaţii bugetului în loc să-şi construiască canalele proprii de circulaţie a valorilor. În acest fel şi-au predat aceste valori, munca proprie până în final, fără a cere preţul adecvat pe ea. Fără a cere vreun preţ, de fapt.

4. Dar falimentul care mă doare cel mai tare este cel al neamului românesc. Noi, ca (eventuală) naţiune ne-am dovedit falimentari "în cuget şi-n simţiri". Ne-am permis să ne legănăm în iluzia Mesiei. Am preferat somnul naţional alternativei (mult mai productive, dar cu atât mai incomode) a deşteptării. Ne-am considerat onoraţi să fim băgaţi în seamă o dată la patru-cinci ani cu câte o găleată, o giacă şi-un kil de făină. Am mestecat fericiţi vorbe, cum mestecă cireada iarbă uscată, uitând că vorbele nu ţin de foame. Nu ţin de nimic, doar ne ţin ocupaţi. Am preferat cu bucurie imbecilă adevărul ieslei, ţinându-ne la fereală de adevărurile incomode ale propriei noastre imbecilităţi, laşităţi, comodităţi, prostii. În cel mai bun caz ne-am revoltat în genunchi, pe bloguri sau aiurea, dar ferindu-ne cu grijă de acţiune. Iar unii dintre noi suntem chiar fericiţi de asta.

Albă-ca-scufiţa şi cei 40 de pitici cu chibrituri

2010-05-03T07:27:00.001+03:00

Reţetă pur românească: luaţi câteva dintre marile poveşti ale lumii. Înlocuiţi personajele drăguţe cu scârbe istorice. Aruncaţi totul în blender şi amestecaţi 20 de ani.

Ce rezultă? România, anno domini 2010. Ţara în care expresia "Ferească Dumnezeu de mai rău" nu-şi mai are rostul pentru că mai rău nu se poate.

Să fim optimişti!

2010-04-16T12:00:00.000+03:00

Pe mine, unul, evoluţia vieţii (mai ales) politice din România ultimilor 2 ani mă face să fiu optimist, în ciuda vaietelor şi plânsetelor. Sunt aproape convins că în viitor ne va fi (cel puţin) bine, pentru că:
- Boc e prim-ministru acum, pe timp de criză. Două catastrofe derulându-se simultan. Orice altă creatură să fi avut pe acest post, n-ar fi fost atât de rău. Mai jos nu putem coborî, aşadar înlocuitorul lui Boc sigur va face mai puţin rău - deci îmi va fi mai bine;
- Băsescu e al doilea mandat. Mai rău de atât... nu văd cum (poate doar al treilea, dar i-am supravieţuit eu lui Ceauşescu, n-oi reuşi cu imitaţia asta?)
- PD-L e la guvernare singur. Pe timp de criză. Şi-şi dă cu stângul în dreptul în ritm de fanfară. Nesimţirea, golănia, impertinenţa sunt afişate pe post de virtuţi şi sastisesc până şi pe cei mai înrăiţi oranjutani. În 2012 scap de ei!
- "independenţii" joacă rol de hoitari - atrag toate putregaiurile din PNL şi PSD, lăsându-le mai mic, dar mai capabile. Mulţumesc pe această cale domnului Oprea pentru că şi-a asumat rolul de gândac de bălegar, curăţând astfel viaţa politică românească de carcalaci, balegi şi defecaţii. Îi doresc multă sănătate şi viaţă lungă în anonimat după 2012, ca să poată trăi plenar satisfacţia unei munci de asanare bine făcute, împreună cu toate gunoaiele putrezite pe care le adună acum.

Mai trebuie doar să fiu în viaţă în 2012, ca sa mă bucur de previziunile mele.

Paranoia

2010-04-13T07:17:00.000+03:00

Trei bulbucaţi "arestaţi preventiv"; lumea "bună" din media şi de bloguri se repede să înhaţe o halcă: c-o fi, c-o păţi, că aia şi pe dincolo... specialişti, comentarii deştepte, păreri. Şi atât.

În partidul-fantomă populat de zombi cu feţe de hoară două găşti se iau la caft pentru ciolanul viitor. Comentarii, analize, păreri, tocşoaie, analijdi şi toţi nechemaţii îşi râgâie opiniile.

Un rebel cu voie de la stăpânire şi mamaia manelizării televiziunii ies în verde dintr-un partiduleţ inexistent dar portocaliu. Din nou, analize peste opinii peste păreri, previziuni şi poveşti de adormit oamenii mari.

În spate, fantoma unui plan şi un singur om. Planul KGB de subjugare a ţărilor "comuniste" prevedea câteva chestii:
- distrugerea elitelor şi înlocuirea lor cu oameni obedienţi: check
- politizarea până la plăsele a posturilor administrative: check
- ruinarea infrastructurii: check
- reducerea accesului la lucrurile de bază (alimente, apă curentă etc): check
- mărirea dependenţei populaţiei de administraţie: check (mă rog, varianta iniţială prevedea dependenţa de Moscova; nu sunt sigur că nu a rămas valabilă...)

Pentru cine ştie de acest plan, situaţia noastră se apropie ameninţător de prevederile lui. Iar în spatele perdelelor de fum:
- două industrii strategice româneşti (aluminiul şi petrolul) sunt deţinute de companii ruseşti;
- în alte câteva domenii de interes (cum ar fi siderurgia) capitalul rusesc este prezent şi activ;
- în perioada 2005 - 2008, când României îi mergea bine, preşedintele se răfuia intens cu primul ministru iar Gazprom nici nu vroia să audă de eliminarea intermediarilor în relaţia cu Romgaz;
- după 2008, cel mai catastrofic prim-ministru român din toate timpurile este susţinut prin forţarea limitelor Constituţiei, deşi conduce fanfara funerară a ţării. Simultan, Gazprom se răzgândeşte brusc şi parcă ar vrea o relaţie directă cu România (asta în condiţiile în care Rusia vede gazul natural ca pe o armă economică şi nu ca pe o marfă).

Oi fi eu paranoic şi nu-mi dau seama??

Jurnal de călătorie

2010-04-03T09:07:00.001+03:00

Dragii mei, o călătorie către interiorul propriu e... răvăşitoare. Afli despre tine lucruri pe care nu ai fi vrut să le ştii niciodată - dar pe care trebuie să le cunoşti, pentru că altfel nu poţi fi om întreg. Afli că cei dragi ţi-au făcut rău fără să ştie, fără să vrea, fără ca tu să-ţi dai seama - dar răul e făcut. Şi n-ai altceva de făcut decât să-ţi plângi iluziile şi să mergi mai departe său să abandonezi. Afli că eşti victimă - şi călău, în acelaşi timp. Afli că vrăjile sunt reale, că le poţi cădea victimă, că nimic din ceea ce ştiai nu mai e valabil şi că tot ce credeai că e legendă este real.

Călătoria înăuntrul tău nu e cel mai frumos lucru din lume, prieteni. Dar este, de departe, cel mai necesar. Măcar de la o vârstă încolo. Pentru că lucrurile lăsate prea mult de capul lor tind să capete o viaţă proprie. Care riscă să nu mai fie, de la un moment dat, şi a ta.

Viaţa în relief

2010-04-01T08:10:00.000+03:00

Am fost genul de copil care, din 4 săptămâni, stătea 3 în pat cu penicilină injectabilă la 6 ore. Care era dus cu taxiul, la 5 dimineaţa, la Policlinica Cu Plată, stând în genunchi pe bancheta din spate pentru că fundul durea prea tare de la înţepături ca să poată folosi la ce foloseşte un fund într-un taxi.

Am fost genul de elev care învaţă, ridică mâna, ia doar note foarte bune, se întristează la nota 9, se panichează la nota 8 şi e luat la mişto de colegi.

Am fost genul de puber care se bucură, în clasa a V-a, că trebuie să poarte ochelari şi nu şi-i dă jos în prima seară nici măcar la culcare.

Am fost genul de adolescent fără prieteni, un Colţ Alb în dispută cu toată lumea, de la colegi la profesori şi activişti de partid, care izbucneşte ca un vulcan în singurătate dar invidiază lorzii englezi pentru stăpânirea lor supremă. Genul care învaţă de-al dracului, ca să facă în ciudă tuturor că nu-l pot prinde pe partea şcolară să i-o tragă pentru colţoşenie. Adoratul profesorilor, dispreţuitul colegilor. Genul pe care toate mamele l-ar fi dorit ginere, dar nici o fată prieten.

Am fost genul de adult tânăr care-şi face treaba pentru că - şi aşa cum - îi place, indiferent ce-i zic şefii. Şi care înghite fără ripostă până se umple paharul, apoi pleacă fără explicaţii, lăsând lumea cu gura căscată" "ce-are, dom'le, ăsta??"

Am fost genul 2D. Socialmente rebel, în limite strânse. Revoltat, dar în genunchi. Tern, ca o ţesătură veche lăsată în ploaie şi soare. O veşnică promisiune, niciodată materializată. Un arc strâns prea multă vreme, care a uitat cum e să te destinzi şi a memorat doar forma tensionată. Un 1 aprilie timid, care face glumiţe convenţionale şi se miră că lumea nu râde.

Cred că m-am săturat. De mine, în primul rând. M-am săturat de reguli şi de efectele lor pervertitoare. M-am săturat să trăiesc în pământiu, maro şi kaki. M-am săturat să fiu doar o hartă geografică pe o bucată de hârtie. M-am săturat să fiu doar o poză a unui om. M-am săturat să fiu doar filmul despre munţi. Vreau altceva.

Vreau o viaţă 3D.

The long journey home

2010-03-29T06:00:00.002+03:00

Dragii mei, am plecat într-o călătorie iniţiatică, de la mine către mine însumi. Geografic, rămân cantonat în zona Braşovului. Spiritual... e ca şi cum aş pleca în Anzi să descopăr izvoarele Amazonului. Am un ghid minunat, dorinţa şi voinţa de a o face şi prieteni buni gata să mă ajute când şi dacă îmi va veni greu. E un drum lung, dar fără de care eu nu aş fi eu decât pe jumătate. Ceea ce s-a întâmplat, de fapt, timp de patruzeci de ani: am trăit pe jumătate.

Acum plec să mă reîntregesc.

Sunt o jucărie

2010-03-23T23:08:00.001+02:00

Nu cred în predestinare; sunt convins că există liber arbitru, că suntem oarecum stăpâni pe ceea ce devenim, pe modul în care o facem, pe calea pe care o alegem. Din această perspectivă, avem şansa să fim ce vrem noi să fim.

Avem, însă, şi oameni în jur. Cei care intră pe calea aleasă; care schimbă semnele de circulaţie, care adâncesc gropile, care şterg semnalizarea, care inversează priorităţile.

Pentru ei, eu sunt o jucărie. O jucărie frumoasă, interesantă, pasionantă chiar. Dar o simplă jucărie. Pe care o poţi abandona liniştit într-un ungher plin de praf odată ce te-ai plictisit.

M-au luat destui în mână. Le-am încântat ochii cu culorile mele. Le-am alintat obrajii cu puful meu. I-am alinat în serile când, ascunşi sub plapumă, plângeau din cauza pedepselor vieţii. Blăniţa mea se umplea de lacrimi amare, lăsându-le ochii curaţi şi senini, gata pentru uimirea unei noi zile. I-am ascuns între braţele mele moi atunci când monstrul Viaţă îi vâna, dându-le adăpost şi liniştire. I-am însoţit ani lungi, atunci când nevoia de tovarăş de drum îi aducea la mine. M-am descompus în părţile componente, atunci când nu înţelegeau de ce nu funcţionează lumea asta rea după voia lor; după care m-am recompus singur, ca să mă pot deşuruba din nou când e nevoie de mine.

Doar că... blăniţa mea a chelit pe ici pe acolo; mecanismele mele au început să dea rateuri; ochii îmi atârnă de câte o aţă pe care nimeni nu s-a sesizat să o strângă; sunt pătat de lacrimi diverse, destul de rău tăiat şi par cam uzat de vreme. Şi de oameni.

Aşa că am fost aruncat într-un ungher prăfuit. S-a dus fascinaţia noului; s-a instalat plictisul vecinilor de compartiment pe ruta Satu-Mare - Bucureşti; mecanismele mele nu mai aduc nici o noutate; iar prezenţa mea a început să cam jeneze, pentru că cine acceptă să se laude cu o jucărie veche, ponosită, murdară şi stricată?

Nu ştiu dacă există nişte hingheri ai jucăriilor, dar eu îi aştept. Pe ei, sau măcar o colectă de gunoaie. În ghena maşinii de gunoi, pe drumul către groapa ecologică, am şi eu şansa să fiu fericit. O clipă, înainte ca flăcările să mă transforme în fum şi energie electrică "verde". Oh, am uitat, asta era în Germania. Aici o să aştept răbdător în ploaie până apare vreun câine care, în joacă, o să mă sfâşie. Va fi cu mult mai puţin dureros decât e acum.

Kaghebişti din România / Ceamandan, vagzal, Rassiia

2010-03-15T07:47:00.000+02:00

Aşa versificau românii anilor '50 dorinţa de a-i vedea pe "fraţii" ruşi plecând la ei acasă. Au plecat, ei ruşii, nu zic nu; dar au lăsat în urmă apucături şi obiceiuri care s-au întins ca pecinginea, până hăt! la vârf. Rusia nu mai e; dar spiritul ei a triumfat, spre nenorocirea românilor.

Cum adică despre ce vorbesc? Păi despre lucrurile învăţate de la fostul NKVD, rebotezat GKB şi, mai nou, FSB. De exemplu, maskirovka, arta perdelelor de fum şi a oglinzilor strâmbe; sau lupta până la anihilarea adversarului, luptă în care nu se iau prizonieri; sau poate obsesia "securizării teritoriului" prin distrugerea completă a oricui nu se raliază imediat, complet şi instantaneu; sau chiar mentalitatea de buncăr "cine nu e cu noi e împotriva noastră". Ar mai, poate, şi cameleonismul dedublării, una gândeşti şi alta spui ca să ajungi prin orice mijloace unde ţi-ai propus. Ar mai fi şi arivismul "politic", înlăturarea meritocraţiei cu pupincurismocraţie. Ar mai fi... Rusia a lăsat în urmă, pe unde a vieţuit, seminţele distrugerii. Noi nu facem excepţie.

Din această perspectivă, preşedintele maneliştilor este un demn urmaş al lui Lavrenti Beria şi al cohortelor de şefi care i-au urmat. Perdele de fum? Uitaţi-vă numai la câte "TV-arestări" avem parte. Lipsă de scrupule? Câţi pioni PD-L nu a sacrificat, numai pentru a-şi urma ceea ce pare un plan structurat? Maskirovka? Dixit referendum! Anihilarea adversarilor? "Independenţii" lui Oprea ce sunt altceva decât fragmente smulse adversarilor în încercarea de a-i destructura (şi chiar şi ei sunt complet sacrificabili la nevoie, chiar dacă nu par a-şi da seama de asta)? Mentalitate de buncăr? Check!

Nu e cazul să mai insist. TB foloseşte în lupta politică ceea ce se învăţa la şcoala Securităţii, filiera rusă. O fi fost securist sau nu, n-are importanţă. Ceea ce face acum, însă, are. Pentru că îşi exersează "talentele" pe noi.

Noi, cei care am aşteptat americanii mai bine de jumătate de veac şi acum, în NATO fiind, am ales tot Rusia.

Depanatorul de suflete

2010-03-12T15:58:00.000+02:00

Era bătrân deja, când l-am cunoscut eu. Şchiopătând uşor, bocănea cu vârful metalic al bastonului în asfalt de fiecare dată când ieşea din apartamentul lui de la etajul doi în căutarea câte unui lucru pentru casă. Când deschidea uşa, palierul se umplea de un miros dulceag precum cel din cămara bunicilor, dar cu o tentă aparte, de vechi, ca şi cum ar fi deschis uşa către un veac trecut, rămas întâmplător încă în viaţă în camerele mici şi destul de goale în care îşi trăia ultimii ani.

Povestea lui am aflat-o târziu, când plăcuţa de pe uşa apartamentului se golise deja de realitate şi numea o simplă amintire vagă. La înmormântare am lipsit; mai târziu mi-a părut rău, dar uneori "mai târziu" înseamnă, într-adevăr, "prea târziu".

Fusese profesor; un profesor bun, se zice. Fără mari pretenţii materiale, aşadar mulţumit cu salariul meschin pe care şcoala i-l plătea pentru orele în care învăţa copiii cine ştie ce lucruri despre natură. Avusese chiar şi o familie - soţie, copii, poate nepoţi. Nu ştiu exact, pentru că în scurta perioadă cât am trăit în aceeaşi lume n-am prea văzut oameni vizitându-l. Doar de sărbători cutia poştală îi învia oarecum, cu felicitări colorate şi reci; şi, foarte rar, soneria i se trezea la viaţă, atunci când în faţa blocului trăgea un taxi din care cobora o doamnă care intra în scară, stătea la el o jumătate de oră, apoi pleca pentru încă o jumătate de an - sau o jumătate de viaţă.

Singura bibliotecă din apartamentul bătrânului era plină cu fotografii vechi. Mă uitam de fiecare dată la ele, fascinat de schimbarea pe care o afişau - bătrânul fusese un bărbat arătos, înconjurat mai peste tot de feţe tinere, frumuşele şi pline de viaţă, care păreau a-l iubi, cum stăteau adunate pe lângă profesor, cu zâmbetele timide dar mândre. Iar el le cuprindea pe toate cu o privire tandră, plină de dragoste părintească şi îngăduitoare, ca şi cum ar fi fost răsadurile unui grădinar talentat.

Şi chiar aşa era. Într-o bună zi l-am prins în dispoziţie melancolică. De obicei se mulţumea să răspundă la salut, să întindă câte o bomboană sau altceva la fel de interesant, apoi să-şi vadă de drum cu mersul lui neregulat, de veteran al corpului de deminări; cred, însă, că atunci când am vorbit eu crescusem destul pentru a înţelege - iar el avea nevoie ca cineva să-l înţeleagă, ca şi cum ar fi simţit apropierea morţii şi ar fi vrut să lase cuiva o moştenire cu care nimeni nu avea ce face.

Mi-a povestit multe, din viaţa lui. Se autodenumise "depanatorul de suflete". Dincolo de profesie, harul lui era să ajute oameni cu sufletele sfâşiate. Toate fetele (şi cei câţiva băieţi) din fotografii îi fuseseră, la un moment dat, copii de suflet. Îi luase sub aripă, ferindu-i de impulsurile autodistructive la care inima fierbinte de adolescent poate îndemna un copil să recurgă atunci când nu mai înţelege ce-i cu lumea asta şi ce caută el în ea; ori aducându-i pe calea cea bună, atunci când o dragoste prea mare făcea ravagii în mintea lor tânără; ori pur şi simplu oferind un sfat şi o vorbă bună celor care nu le găseau în altă parte.

Nu a fost o meserie uşoară, nici comodă; nici pentru el, nici pentru cei din jur. Oamenii obişnuiţi îl priveau chiorâş, bănuindu-l de cine ştie ce perversiuni. Soţia l-a înţeles o bucată de vreme, dar s-a săturat la un moment dat. Copiii lui, doi la număr, n-au suportat să se vadă - în mintea lor - concuraţi de "străini". Iar el trebuia să-şi împlinească harul - altfel trecerea lui pe pământ n-ar mai avut sens. Aşa că a continuat să ajute destine, să împlinească oameni şi să primească drept plată recunoştinţă şi iubire - o vreme.

Când a ieşit la pensie i s-a terminat şi rezerva de tineri. Pentru că nu mai lucra, nu mai ajungea la ei. Iar aceştia, în lipsa lui, îşi urmau destinul, suferind sau nu după cum le era dat. Brusc, depanatorul de suflete a rămas fără suflete de depanat. Şi, odată cu asta, fără sens al vieţii. Fără familie. Fără prieteni. Ar fi avut nevoie el însuşi de un depanator pentru propriul suflet - dar n-avea de unde găsi unul.

Aşa că s-a resemnat să-şi târască zilele, ca o coajă rămasă fără miez. Ca un cocon din care fluturele a zburat de multă vreme. Zi după zi după zi, aşteptând moartea să-l cheme, pentru că misiunea lui se terminase şi nu înţelegea de ce nu e încă demobilizat.

Am înţeles că la înmormântare n-a fost multă lume. Neaşteptat, dacă socoteşti câţi tineri ajutase. Dar normal, poate, din moment ce nu mai aveau nevoie de el. Toţi cei care-i trecuseră prin mână aveau vieţi împlinite şi nu mai aveau de ce să îl caute. Poate doar din recunoştinţă - dar asta ar fi însemnat deja prea mult...

Aşa că, într-o zi în care preaplinul amarului n-a mai putut fi controlat, mi-a povestit toate astea. Şi m-a făcut, fără să vreau, legatarul testamentului său.

Acum eu am devenit "depanator de suflete". În jurul meu am o mulţime de oameni în devenire, care caută ce nu pot găsi nicăieri. Care vor primi ce au nevoie, pentru că asta înseamnă o astfel de misiune. Şi care mă vor abandona, aşa cum şi pe el l-au abandonat alţii, pentru că aşa este destinul.

Doar că eu sunt deja informat. Când am preluat ştafeta am încheiat un pact cu Moartea. Mă aşteaptă răbdătoare până îmi închei misiunea, apoi îşi face şi ea treaba la timp. Dacă el a aproape că ratat această întâlnire, eu nu.

O provocare

2010-02-21T16:15:00.001+02:00

Am primit o provocare de la Dan Chichernea (care a primit-o şi el de la Dan Pătraşcu) referitoare la noţiunile de "stânga" şi "dreapta" în politica actuală. Am preluat-o, deşi la acest capitol mă simt cam ca un copil de clasa a II-a care asiată la o dezbatere despre teoria superstringurilor între Stephen Hawking şi Albert Einstein.

Nefiind un teoretician al politicii am reţineri în a intra într-o astfel de discuţie. Nu m-am străduit să studiez istorie politică şi - sincer să fiu - mi se şi rupe de ea. Ştiu nişte chestii din diversele schimburi de păreri avute de-a lungul timpului cu o mână de americani din ambele părţi ale spectrului, de la un conservatorism feroce până la un "liberalism" (american, nu european) greţos de tolerant. Mai ştiu că - în principiu - ce e "dreapta" în Europa devine "stânga" în State şi invers, aşa că grijă mare! trebuie să fii mereu atent, în discuţii de acest gen, la care "dreaptă" fac referire.

Dar toate consideraţiunile acestea teoretice pălesc în faţa cruntei realităţi: când vine vorba de aplicare a oricăror principii ideologia se pierde într-un soi de limbo fără adresă şi este înlocuită de un egoism feroce, atoatedevorator, în care mai contează doar banii mei, puterea mea, amanta mea şi moartea duşmanilor mei.

Revenind: pot accepta (şi asta şi fac acum) un soi de dihotomie a diverselor poziţii politice care porneşte de obiectul aflat în focus: individul sau societatea în ansamblu. Dacă acceptaţi această idee, atunci vă propun să definim "stânga" ca având grijă mai degrabă de societate şi "dreapta" ca fiind concentrată mai ales pe individ.

În această paradigmă (ştiu, simplistă, dar nu sunt capabil de mai mult!) putem explora corolarele fiecărei poziţii:
- "stânga" se centrează pe egalitate şi egalizare, are în vedere primaritatea comunului în dauna individului, susţine contributivitatea selectivă (cine poate mai mult dă mai mult comunităţii, prin mecanisme administrative), susţine implicarea activă şi masivă a comunului în viaţa individului (aşadar, prin extensie, rolul pregnant al statului ca expresie ultimă a comunităţii) şi în general admiră mecanismele administrative ca sursă ultimă de bunăstare;
- "dreapta" are în atenţie individul, susţine că singura circumstanţă în care toţi suntem egali este în faţa legii, că în principiu fiecare ar trebui să aibă grijă de sine fără a aştepta mila sau intervenţia altcuiva, că indivizii poartă în sine germenii succesului şi depinde de fiecare dintre noi cum şi-i cultivă, că indivizii conduc comunitatea şi nu invers (prin urmare susţin teza statului minimal), că primaritatea o are omul şi nu gloata şi că există o serie de drepturi individuale inalienabile de care toţi ar trebui să ne bucurăm şi pe care nici un pretext din lume nu ar trebui să le abolească, micşoreze sau limiteze în vreun fel.

Evident, asta e o împărţire teoretică; între cele două poziţii există un întreg curcubeu de culori, de la social-liberalism la doctrina populară (ce-o mai fi şi aia), care încearcă să împace păreri la fel de uşor de împăcat precum adjuncţii lui Lucifer cu serafimii cu aripioare care produc briza în Rai.

La noi, o astfel de discuţie nu poate fi decât pur teoretică; partidele româneşti sunt alcătuite doar din vorbe şi interese. Doctrina? O vorbă de alţii inventată... Totuşi, pentru uzul acestei provocări putem privi un pic la ele. Cu următoarea condiţie: să abandonăm obiceiul păgubos de a lua de bune vorbele sau aspectul formal. Să încetăm să mai credem ca papagalii în "declaraţii", "documente de partid" sau "alegeri interne libere şi democratice". That' bullshit. Adevărul down to earth este următorul: partidele noastre sunt nişte adunături de găşti fără altă orientare ideologică în afara "totul pentru mine, mă doare-n cot de restul".

PSD: partid "social-democrat"? Mi se deschide operaţia de la râs. Social-democrat cu Radu Mazăre, groful zonei Constanţa? Cu Marian Oprişan, The Landlord de Vrancea? Cu Marean Vanghelie, naşul găştilor (cvasi-)interlope din Bucureşţi? Haida-de! PSD e alcătuit dintr-o seamă de băieţi feudali în comportament şi acţiune (de altfel, părerea mea este că România ca stat se află, funcţional vorbind, într-un soi de feudalism târziu către capitalism, moştenire blestemată a feudalismului totalitar implementat cu succes de comunişti) care îşi ascund elegant în spatele vorbelor mari pofta nestăvilită de putere, bani şi "social high-profile". Un soi de piţipoance Hi5.com cu impact asupra noastră, şerbii României actuale.

PNL: partid liberal? Cu parlamentari precum Cristina Pocora, care se bucură la măsuri administrative care limitează dreptul la liberă exprimare şi a căror iniţiatoare chiar este? Cu măsurile tăriceneşti de sorginte greţos-comunistă de dinainte de 2008? Cu mania egalitarismului intervenţionist de stat? Cu lipsa de reacţie în faţa tabloului ţăranilor "sinistraţi" care beau răchie la birtul din sat, aşteptând "să le dea statul" case noi şi jandarmii să le construiască diguri? Liberali or fi fost marii lor înaintaşi; epigonii de astăzi sunt la fel de liberali ca şi aristocraţii romani care tăiau limbile sclavilor la supărare.

PD-L: nu merită introdus în discuţie. Ăsta nu-i partid, e o adunătură de oportunişti, curlimbişti, lichele şi trompete a căror unică idee e să bage mâna până la cot în resursele publice cât se mai poate (cam la fel ca cei care săreau în barca PSD-Năstase în 2000 - 2004; şi pentru ei am avut, la vremea respectivă, acelaşi sentiment cald...) şi a căror unică sarcină e să trompeţească ideile Zeusului lor. În rest, orice discuţie despre PD-L ca partid e pierdere de vreme. PC intră tot la această categorie, ca să nu avem discuţii.

Spre deosebire de aceste două găşti (PD-L şi PC). măcar în PSD mai ai şanse să mai găseşti idealişti de stânga, iar în PNL mai poţi găsi liberali autentici (de exemplu mult-hulitul Dinu Patriciu care, dincolo de toate acuzele, este primul şi singurul om de afaceri român care a izbutit să clădească o multinaţională cu sediul în România, pornind de aproape de zero. Şi, ca să nu avem discuţii că "a luat Petromidia pe doi bani", încercaţi să găsiţi pe altcineva care a luat resurse de la stat în condiţii similare şi a reuşit ceva măcar apropiat ca anvergură).

Dezolant peisaj, prieteni. Iar noi le suntem lor ca pietrele de pe un drum neasfaltat: utili cât pot călca pe noi pentru a nu se mânji cu noroi pe conduri, uşor de dat la o parte altfel.

Utopialand

2010-02-16T06:54:00.000+02:00

Mihai Voicu, un politician pe care eu unul îl respect, pune întrebări. Întrucât Wordpressul, oricât de generos ar fi, are limitele lui îi ofer lui Mihai nişte idei aici.

1. Cum credeţi că ar trebui aleasă viitoarea conducere executivă a PNL? De ce?
Eu unul sunt adeptul votului pe moţiuni, la acest moment (şi pentru următorii câţiva - vreo 20 - 30 - de ani). Oricât de atrăgătoare ar fi ideea de "democraţie internă", un partid este, totuşi, o organizaţie de drept privat care are obiective clare de atins. O conducere aleasă post cu post arată bine în teorie, dar nu funcţionează în practică (închipuiţi-vă un partid ca PNL, oricum extrem de democratic prin comparaţie cu celelalte, cu o conducere din care două treimi susţin opoziţia şi o treime intrarea la guvernare. Ce haos comunicaţional ar fi!).

La acest moment e nevoie ca PNL să aibă un singur mesaj, o singură idee pentru public, un singur mod de acţiune. Vodă Oranj şi Curtea lui de ciocoi nu poate fi combătut de o cacofonie de idei contradictorii. După ce va fi trecut el la tomberonul istoriei, mai discutăm. Dar până atunci mi se pare că e nevoie de o echipă.

2. Credeţi că PNL ar trebui să menţină funcţia de prim-vicepreşedinte? Dacă da, cine ar trebui să o ocupe?
Da, această funcţie trebuie menţinută. Definită ca factor de echilibru şi dezbatere internă, ar trebui ocupată de contracandidatul al cărui moţiune a fost pe locul doi. Cam cum prevedea iniţial Constituţia SUA pentru postul de vicepreşedinte. E nevoie să asiguri cumva echilibrul, să ai o sursă de dezbateri, având la vârf o întreagă echipă câştigătoare fără contrapondere.

3. Alte lucruri pe care cred că PNL este obligat să le facă:
- să deschidă partidul de urgenţă. Există o imensitate de resurse nefolosite, voluntari şi simpatizanţi gata de treabă, care zac şi se oftică pe greşelile copilăreşti pe care PNL le face si care ar fi putut fi evitate cu doar un pic de înţelepciune în plus şi un pic de orgoliu în minus. E simplu să ai o zi a porţilor deschise pe săptămână, în fiecare filială, în care cetăţenii să vină şi să stea de vorbă cu "activul de partid". Şi la care, din când în când, să participe şi vârfurile;

- să înceapă naibii să comunice activ cu cei care îl susţin. La ora asta, singura cale de comunicare cât de cât activă e prin blogurile a 5 - 6 politicieni şi atât. Parcă ar trăi în altă ţară - lucru acceptabil pentru PSD, natural pentru PDL dar letal pentru PNL, din cauza profilului votanţilor fiecăruia.

Mihai, ai vrut răspunsuri, le-ai primit. Puteţi contribui şi voi, dacă vreţi. Nu există exces de idei, doar oameni obtuzi la ideile altora.

My special one

2010-02-10T07:09:00.000+02:00

E februarie şi mi se rupe de Valentin, Dragobete şi alţi de-ăştia. Când iubeşti, iubeşti şi gata. Fără date fixe, fără cadouri "simbolice", fără prostii care să strige "Lume, ui' ce-o iubesc eu!"

Am trecut demultişor de faza pasiunii nestăvilite. Oh, am avut şi eu, ca mai toţi, nopţi de arşiţă şi secetă, când nu puteam dormi, când mă-ntrebam ce şi cum va fi, când camera de cămin de două locuri părea brusc mare cât Sahara iar patul de o persoană cât Câmpia Dunării. Nopţi în care m-am plimbat nebun, prin ploaia amară, pe cheiul Dâmboviţei, încercând să scap de ghemul de sârmă ghimpată din stomac. Nopţi în care m-am bălăbănit periculos şi nebun pe pervazul îngust de pe faţada căminului (din exterior, deci), încercând să mă conving că plămânii mei pot absorbi suficient aer încât să crape cercurile de lanţuri care mă sufocau.

Mai am şi acum pe mâna stângă urmele tăieturilor de lamă pe care mi le-am administrat, încercând să înlocuiesc durerea din suflet cu durerea fizică, mult mai uşor de suportat. Încă mai port în mine urmele arse ale geloziei oarbe când o vedeam flirtând, dar nu cu mine. Mai ştiu şi acum planurile genocidului programat printre pretendenţii la mâna Ei.

Toate astea s-au întâmplat acum două decenii. De atunci, am crescut împreună în viaţă. De atunci am devenit, din ce în ce mai mult, Unul. Fructul iubirii noastre este deja mai înalt decât mine - şi cu mult mai nebun în iubire.

Valentine's Day, Dragobete, Sf. Ştefan - nu contează data, nu contează calendarul. Pentru mine, orice zi este ziua iubirii noastre. Ziua pentru My Special One.

Să fiţi iubiţi!

Semne

2010-02-07T22:15:00.001+02:00

Instituţiile statului sunt ca nişte organisme. Pot funcţiona mai bine sau mai rău, pot fi bolnave sau sănătoase, pot fi infectate cu microbi sau pot fi de-a dreptul canceroase. Numai că din exterior e mai greu de văzut ce şi cum. De aceea, uitându-mă eu la ce se întâmplă, am început să aleg nişte semne din care îţi poţi da seama de existenţa sau inexistenţa bolii cancerului politic în instituţia vizată:

1. Mai multă "imagine", mai puţine rezultate
Când acţiunile instituţiei au loc (direct sau "pe surse") mai degrabă la televizor decât în realitate, când instituţia este foarte prezentă (ea în sine sau reprezentanţii ei) în media, provocând ştirile (nu reacţionând la ceea ce face media), e semn că ceva nu e în ordine acolo.

2. Probleme de "direcţie"
Dacă, făcând socoteala "victimelor", descoperi că instituţia are probleme de direcţie, selectând mai degrabă oameni cu anumite trăsături publice (culoare politică, opoziţie la anumite lucruri etc) şi cu profil public/media vizibil, iar din direcţia opusă în cel mai bun caz actori de mâna a treia, atunci avem o problemă.

3. Momente "bine alese" în care dă semne de viaţă
Dacă stă în obscuritate şi se activează în momente bine alese (de exemplu când ar prinde bine să acopere anumite evenimente publice), dacă afli că există doar atunci când acoperă numai bine o jenă a puterii, atunci cancerul din interiorul instituţiei e generalizat.

4. Activare subită în preajma alegerilor
O extindere a semnului de mai sus, instituţiile care se activează brusc în preajma alegerilor (ori în preajma unor vizite speciale, în principal europene), e clar ca în interior instituţia e putredă.

5. Zone social-politice ocolite
O instituţie care se orientează în activitatea ei cu preponderenţă înspre anumite zone sociale sau politice ori care caută pe unii lăsând în pace alte zone are o problemă: e coadă de topor în slujba cuiva.

6. Efecte practice către zero sau probleme recurente de procedură
Dacă o instituţie este "activă în media", dar la nivel de consecinţe practice nu există (nu are, ori rezultatele sale sunt contestate oficial cu succes de multe ori), instituţia în cauză e bolnavă şi trebuie ori tratată, ori suprimată.

Probabil mai sunt şi alte semne. Poate reuşim să alcătuim un tablou clinic, premergător elaborării unei scheme de tratament.

Guvernarea cu perdele

2010-02-02T15:56:00.000+02:00

Ah, nu, nu am înnebunit subit, să cred că actuala guvernare (sau TB însuşi) s-ar fi căpătuit cu vreo fărâmă de decenţă. Nici nu cred că marinarul s-ar exprima acum mai "cu perdea" decât în mandatul trecut.

Nu, dar noţiunea de "perdea" este definitorie pentru întreaga activitate politică a găştii patronate (precum un padrino) de TB.

Cine a observat evoluţiile în media în ultimii 2-3 ani a văzut, poate, ceea ce eu denumesc "model de acţiune", iar criminaliştii ar denumi "modus operandi": orice întâmplare care ar putea produce dificultăţi este imediat urmată (la câteva zile, cel mult) de o alta, mult mai spectaculoasă, care ia prim-planul în media şi care înăbuşă cam orice încercare de discuţie diferită de agenda (impusă astfel publicului) de TB. Aţi urmărit? Dacă nu, reluaţi presa, e revelator.

Metoda asta de manipulare (Manipularea reprezintă acţiunea prin care un actor social (persoană, grup, colectivitate) este determinat să gândească şi/sau să acţioneze într-un mod compatibil cu interesele iniţiatorului, şi nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune şi distorsionând intenţionat adevărul, lăsând însă impresia libertăţii de gândire şi de decizie, conform Wikipedia) este veche; Bogdan Teodorescu (unul dintre puţinii specialişti români ai domeniului) o numeşte "aruncarea de perdele de fum"; Wikipedia o denumeşte "distraction by phenomenon".

Oricum i-am spune, această tehnică este utilizată pe larg în România: cum apare o tulburare care riscă să-l atingă pe TB, hop! apare cineva cu o "bombă de presă": o înregistrare ilegală, o anchetă ANI / DNA / Parchet, o declaraţie incendiară, orice poate lua prim-planul - şi ochii publicului - de la problema lui. Şi a noastră, din păcate.

Iar mass-media muşcă cu poftă, de fiecare dată, din nadă. Lăsând nerezolvate (nediscutate) situaţii grave, care ne dau peste cap viaţa de zi cu zi.

Despre clienţi, concurenţă şi valoare

2010-01-29T07:41:00.001+02:00

BRD Finance şi Carrefour au o promoţie zilele-astea. O ditai promoţia, pentru utilizatorii cardului lor comun. De fapt, sunt vreo două, simultan: una cu un cupon (-10% in condiţii ideale) şi una cu tort: cumpără ceva cu 3 zile înainte şi/sau după ziua ta şi hop! primeşti un tort, courtesy of BRDF.

Pentru un om obişnuit, asta înseamnă ditai suma primită: 10% la cumpărături, adică vreo 40-50 de lei (presupunând că faci cumpărături pentru mai multă vreme şi eşti destul de isteţ să iei 4-5 de cca 100 lei, cum specifică promoţia, în loc de unul singur) plus un tort de 30-35 lei... e mult. Bani pe care BRDF îi dă, nu-i ia.

Nu că-i plâng; la ce dobânzi au, îşi permit. Dar mă gândeam cât de ineptă trebuie să fie gândirea managerilor ăstora, dacă au decis să renunţe la o halcă bună din profit pentru clienţi noi şi/sau fidelizare în condiţiile în care ar fi putut obţine cam acelaşi efect folosind sume muuult mai mici... plus o cantitate mare de isteţime.

Ca să te deosebeşti de mulţimea de concurenţi care se zbat să vândă acelaşi lucru ca şi tine trebuie să adaugi, într-un fel sau altul valoare produselor sau serviciilor tale. Să aibă un "ceva" în plus, care să determine clientul să te aleagă în detrimentul celorlalţi. Valoarea asta e cu schepsis. Mulţi cred că înseamnă bani (sau măcar ceva material), pentru că nu-i duce capul mai departe de atât. Dar, de fapt, ceea ce atrage un client către o firmă ţine destul de puţin de material (îi las la o parte pe "vânătorii de chilipiruri"; pe-ăştia eu unul nici nu mi-i doresc de clienţi, sincer să fiu) şi destul de mult de partea "soft", de suflet şi atitudine.

Pe scurt, orice firmă cât de cât isteaţă care îşi alege şi formează oamenii astfel încât să fie prietenoşi, deschişi şi să-i facă pe clienţi să se simtă unici, respectaţi şi preţuiţi poate face economii monstruoase. Pentru că multă lume alege deseori să dea un ban în plus, dar să se simtă binevenit. Nu credeţi? Uitaţi-vă la bătălia iniţială a companiilor de telefonie mobilă în Marea Britanie. Liderul (Orange, la vremea aia) avea pachetele mai scumpe cu 10% până la 25% faţă de concurenţă (care a aplicat, evident, strategia "me, too!" în încercarea de a detrona liderul); şi tot avea cei mai mulţi clienţi, cu rata de creştere cea mai mare. Cum a reuşit? Orange era percepută drept "cea mai prietenoasă companie". Scumpă, dar prietenoasă. Ca atare, căutată şi cumpărată.

Cât costă campania cu care am început povestea? După ce am văzut eu, estimativ la 2.000 - 3.000 RON/zi într-un singur Carrefour. Multiplicaţi asta cu o lună şi ceva la toate magazinele reţelei din România şi-o să ajungeţi la sume monstruoase. Pentru o singură campanie din cele multe desfăşurate până acum (plus cele din viitor). Ca să nu mai zic de acriturile cu care ai de-a face când dai nas în nas cu "compania"...

Cât costa să selecteze şi să antreneze oamenii potriviţi pentru punctele BRDF / BRD de lucru cu publicul? Timp, câteva mii de euro (sub 20.000 în tot cazul) dar - mai ales, şi aici e durerea - capacitatea unui manager de vedea dincolo de lungul nasului.

Or la noi în ţară gândirea strategică e marfă rară şi, din păcate, fără nici o valoare...

Există şi liberali care susţin valori non-liberale?

2010-01-28T07:12:00.000+02:00

Cristina Pocora este deputat PNL de Feteşti. O domnişoară activă în spaţiul public, puţin politicianistă dar în general simpatică mie (în sensul în care de obicei pot înghiţi, dacă nu chiar susţine, poziţiile adoptate de ea). O domnişoară pe care eu am plasat-o ferm în partea cu plus a Parlamentului.

Dar - pentru că aşa se întâmplă - trebuia şi ea să-şi dea cu stângul în dreptul, ca să demonstreze că până şi oamenii deştepţi au momentele lor întunecate. Iar Cristina Pocora s-a trezit că a depus la CNA o sesizare (care a şi fost acceptată, iar CNA a dat o decizie în acest sens) împotriva... emisiunilor proaste? Nu. A celor maneliste / manelizante? Nu. Împotriva "analiştilor" pupincurişti care se maschează în "independenţi"? Nu. Ci împotriva... unui spot publicitar! A unui spot plătit de o companie privată, care rulează contra cost (şi) la televiziuni private (nu ştiu de TVR, da' nici ca ar conta) şi care promovează interese legale private.

Că un deputat liberal a făcut aşa ceva, deja e monstruos. Că se şi laudă cu "succesul" nu e decât cireaşa de pe tort. Că eu mă indignez inutil... e, ăsta e deja un defect de-al meu.

Şi, în fond, ce-i aşa rău? mă puteţi întreba. Spotul e destul de prost, produsul promovat intră în categoria junk-food, aşadar de ce atâta agitaţie?

Nu pentru spot sau produs în sine, nu. Şi în ochii mei agenţia care l-a propus şi omul de la producător care l-a aprobat ar trebui să-şi dea demisia pentru lipsă de profesionalism. Totodată, însă, şi domnişoara Pocora ar trebui să-şi dea demisia din PNL timp de cinci minute, pentru că aici discutăm de principii.

Pentru mine, libertatea de expresie e cu da/nu. Nu există "libertate de expresie până aici" în nici o circumstanţă. Nu-mi place ce zic unii; urăsc poziţiile (politice, sociale, filosofice) adoptate de alţii. Dar sentimentele mele nu au legătură cu libertatea lor de a-şi expune şi susţine ideile, chiar şi extrem de nocive. Pentru că nu ideile fac rău - oamenii fac rău. Avem responsabilitate individual, în faţa legii penale şi a celei morale. Cine greşeşte, plăteşte. Aşadar, dacă faptă nu e, de unde pedeapsă?

În plus, domnişoara Pocora şi-a asumat un rol discutabil, de "gardian moral" al "tineretului" care, în opinia ei, e suficient de prost încât nu poate decide singur ce e bine şi ce e rău şi - ca atare - are nevoie de un păzitor care să-i îndrume. Nu-i aşa că, în mic, vă duce aminte de Băsescu? De Ceauşescu? De Hitler? Fiecare dintre aceste figuri sinistre pretinde că face bine luând decizii în numele câte unui grup (poporul sau o parte a acestuia).

De unde ştie domnişoara în cauză că morala ei e cea potrivită? Cine a numit-o înger păzitor? Cine i-a confirmat că legile morale care o ghidează sunt corecte 100% şi cine i-a confirmat îndreptăţirea de a decide de una singură pentru o categorie întreagă de cetăţeni? Este ea pregătită să-şi asume personal consecinţele, dacă se dovedeşte că decizia ei este eronată?

Ca să nu mai spun cât de penibil mi se pare să ai aceeaşi poziţie ca şi sindicatul poliţiştilor...

Prea multe întrebări pentru o domnişoară prea doritoare să se afirme, ştiu. Dar dacă nu eu, cine? Şi dacă nu acum, când?

Suntem rezultatul alegerilor noastre

2010-01-26T06:36:00.002+02:00

Trăiesc cu ideea că există liber-arbitru. Că, în interiorul unui "teritoriu destinat" poţi face din tine ce vrei; şi că, dacă eşti tare, poţi chiar ieşi din acest teritoriu, transformându-te în altceva, la alegere.

Poate mai mult decât personalitatea, temperamentul sau predestinarea, ceea ce alegi să faci din tine te defineşte. Nu neapărat ce reuşeşti - alegerea în sine determină drumul. De multe ori nici măcar nu-ţi dai seama (decât poate mult mai târziu) că drumul tău a fost ales de tine. Şi că, ipso facto, recriminările la adresa destinului sunt inutile (deşi chiar şi transferul de responsabilitate către o instanţă superioară e o alegere).

Analiza post-factum nu e simplă şi uneori doare. Asumarea responsabilităţii în evoluţia proprie te arată cum eşti, iar asta nu e comod. Dar, dacă nu o faci din când în când, continui să alegi la întâmplare. Ca, după asta, să te plângi că "n-ai avut de ales". Pe naiba! Ai întotdeauna de ales; nu ai întotdeauna curajul necesar alegerii.

Acum extraordinar de mulţi ani, imediat după o despărţire dureroasă de prima mea dragoste adolescentină, am citit - absolut întâmplător - "Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război", în condiţiile în care încă sufeream cumplit după Marea Mea Iubire (care, evident, se plictisise de adoraţie platonică şi s-a îndreptat către un băiat care... să-i ofere şi ei ceva senzaţii, ce naiba!). Atunci, pe loc, am decis că pentru mine succesul în viaţă înseamnă o familie fericită. La naiba cu cariera, banii, socialul! Familie - sau nimic. Şi toată viaţa mea, de atunci, s-a desfăşurat sub acest imperativ.

Acum aproape 20 de ani am avut un şef - primul din viaţa mea profesională - care ne-a declarat textual "I keep my men like mushrooms: in dark, in shit and whoever rises his head gets it chopped off". Fără pic de emoţie în glas - acesta era crezul lui managerial. Atunci, pe loc, am decis că dacă voi fi vreodată şef voi face în aşa fel încât oamenii să vină cu plăcere la serviciu şi să dorească - să dorească, nu să fie obligaţi - să dea tot ce au mai bun pentru firmă.

Prima alegere m-a ajutat să-mi păstrez echilibrul în toţi aceşti ani, marcaţi de nebunie, ispite şi oameni în jur care-au luat-o razna la un moment dat. A doua alegere m-a ajutat să devin ce sunt ca profesionist. Împreună, mă definesc în calitate de om.

Am făcut, evident, şi o mulţime de alegeri proaste. Dar sunt ale mele şi al naibii să fiu dacă regret vreuna! Pentru că eu am ales, cu multă vreme în urmă, să fiu rezultatul propriilor mele alegeri. Iar acum ştiu că, astfel gândind, sunt de multe ori cel care face valul să mişte şi nu un biet gunoi târât de val.

It's the institutions, ya stupid!

2010-01-22T07:19:00.002+02:00

Îmi plac paralelele între stat şi o companie privată. De multe ori sunt exemplificări perfecte ale erorilor statale, pentru că o firmă este orientată către eficienţă şi rezultate şi multe mecanisme pot fi uşor adaptate şi în domeniul public.

Există, însă, o dimensiune în care paralelismul dispare: mecanismele decizionale. O firmă nu este o democraţie; acolo există un cineva (nominal sau nenominal, dar fizic existent) care bagă bani şi vrea profit. Cei care bagă doar muncă şi care primesc salarii pentru asta nu (prea) au multe de spus (mă rog, discuţia asta e mult mai lungă; s-o lăsăm aşa pentru moment).

Un stat, însă, nu poate funcţiona la fel. Măcar din pricini de magnitudine, şi tot de impune o altă soluţie, pentru că problemele unui stat sunt atât de multe, de mari şi cu impact atât de nimicitor încât nici nu poate fi vorba, în afara unei dictaturi tembele, ca un singur om sau un grup redus de oameni să conducă de capul lor.

De-aia o democraţie sănătoasă la cap nu se bazează pe oameni decât într-o măsură redusă. "Pe oameni" însemnând că nu există Mesia. Veste proastă, o, voi violeţi neciuruiţi: într-o ţară normală nu există Salvatorul De Comunism Şi Mogulime.

Şi-atunci, cum facem? Dacă nu oamenii, ce anume face un sistem democratic să funcţioneze... democratic?

Răspunsul, simplu în vorbe şi dificil al naibii în realitate, este: instituţii.

Da, o, voi, pitecantropi movulii manelizaţi până la pancreas de Guţă Parizer şi Vali Tornadă: n-ar trebui să conteze cum îl cheamă pe prostul din capul satului, vorba lui Nea Mărin; ar trebui să conteze cum ştiu să lucreze instituţiile alea atât de des invocate şi atât de puternic subminate de Pitecantropul Alfa: parlamentul ăla hulit şi chiulangiu (offtopic, mie mi se pare că Parlamentul este singura instituţie care manifestă un trend pozitiv în ultimii doi ani, şi asta graţie în principal tinerilor parlamentari PNL şi - într-o măsură mai mică - PSD), Guvernul etc.

Reglarea economiei, de exemplu, n-are cum să fie opera unui om, fie el George Soros. Că nimeni pe lumea asta n-are cuprinderea necesară. De-aia există consilieri (pe care cei cu scaun la cap îi şi ascultă, dacă tot îi plătesc), de-aia există structuri, de-aia există instituţii. Ca să facă ceea ce un singur om nu poate.

Dacă instituţiile sunt puternice, poa' să vină comunistul lumii din jungla angoleză să fure tronul violet de sub tuhăsu' asimetric; nu poate face nimic special, structurile specializate (precum Guvernul, Parlamentul şi Curtea Constituţională) îl pot împiedica să facă rău şi-l pot chiar sili să facă bine, în ciuda convingerilor sale personale. Vreţi un exemplu? Luaţi-l pe Obama: cel mai puternic om din lume, într-un sistem în care el e practic "il capo di tutti capi", de un an şi ceva este nevoit să se căciulească în Congres pentru o biată lege a sistemului de sănătate.

Dar noi, ca de obicei, nu avem instituţii; avem cartoane pictate prost, ca butaforia unei piese de teatru "revoluţionare" dintr-un cămin cultural sătesc din Vaslui. Sau, dacă mă gândesc mai bine, îi nedreptăţesc pe bieţii vasluieni: nici măcar ei n-ar accepta o astfel de performanţă decât dacă e însoţită de o doză zdravănă de ţuică.

N-avem

2010-01-20T06:12:00.000+02:00

N-avem sisteme de nici o culoare. O bucată de vreme m-am păcălit pe mine însumi să cred că n-avem sisteme şi că, dacă le-am avea, am putea rezolva măcar problemele mai grele ale ţării. Dar am intrat în UE şi-am importat de-acolo sisteme cu ghiotura. Le-am importat tale quale şi le-am aplicat nediscriminatoriu, ca pe reţetele de şamanism fără şaman disponibil. Nema rezultate, evident. Suntem tot ce am fost şi chiar mai rău.

N-avem oameni. M-am mângâiat cu speranţa oarbă că, dacă am avea oameni (şi România a dat istoriei câţiva mari oameni de stat, care au îndoit istoria rea a acestui petic de glod) poate că am avea o şansă. Ultimul s-a stins în 1995. Odată cu Domnul Corneliu Coposu a murit şi speranţa mea. După el au rămas doar firimituri, gunoaie şi gândaci de bălegar.

N-avem speranţă. Fără sisteme şi fără oameni, fără conştiinţă civică şi cojones, lipsiţi de reflexul comun de autoapărare, lăsându-ne îndobitociţi de propagandă groasă, mâloasă, ne-am vândut viitorul pe 30 de arginţi calpi, o găleată şi o giacă. Poate aş fi spus "mi-au vândut viitorul", dar nu sunt deloc sigur că eu n-am nici o vină - în fond, în afara prietenilor mei, pe cine am încercat să avertizez despre îndobitocirea programatică la care suntem supuşi?

N-avem viitor. I-am cântat prohodul cu voci false de bocitoare vesele, pe ritm de manele şi acompaniaţi de 44 de pahare; i-am aruncat pământ peste coşciug cu veselia tâmpă cu care avem istoricul obicei de a ne tăia cu spor craca naţională de sub picioarele comune.

N-avem decât să ne trăim viaţa pe care ne-am ales-o.

Am făcut ceva eu, şi nu ştiu??

2010-01-18T16:10:00.000+02:00

Prieteni, sunt un răsfăţat al Domnului! Ameţitor de repede (şi oarecum neaşteptat, ca să fiu sincer) număr încă un suflet tânăr care a ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să se deschidă către mine.

Da, prieteni. Am imensul privilegiu să fi fost ales nu de unul, ci de doi copii minunaţi pentru a le fi Prieten. Pentru a-i ajuta să treacă de la copilărie la maturitate. Un fel de moaşă de suflete, ca să zic aşa.

De data asta e un băiat (auzi, Innu?); un copil nemaipomenit, cu minte brici şi cu adâncimi interioare care te ameţesc doar privindu-le, nemite să le mai şi trăieşti. Puţin introvertit (ceea ce spune multe despre efortul pe care a fost nevoit să îl depună pentru a se convinge pe sine însuşi să aibă încredere într-un străin), încearcă să se auto-definească şi nu prea are la îndemână "cuvintele" necesare. Pe care cred că va trebui să îl ajut eu să şi le găsească.

Responsabilitatea mea a devenit brusc dublă; bucuria a crescut înmiit. Din nou, cu grijă maximă, am de descoperit un teritoriu minunat, neexplorat, ale cărui frumuseţi sunt dator să le prezerv.

Merg ca pe ouă (de fapt, expresia este inadecvată, ouăle sunt mult mai rezistente decât configuraţia interioară a unui tânăr care-şi caută locul în viaţă). Dar nu cred că există, pentru mine, sentiment mai plin, mai înălţător decât să am şansa să contribui la înflorirea unui om.

Poate am făcut ceva bun într-o viaţă anterioară, şi Domnul mă recompensează astfel; sau poate va trebui să plătesc această bucurie imensă altfel. Nu ştiu, dar - indiferent care e situaţia - posibilitatea, care mi se oferă acum, de a-mi împlini destinul este o şansă pe care puţini o au în viaţă.

Sper doar să merit această şansă.

6-12-2009

2010-01-13T06:54:00.000+02:00

"Dar îmi dau seama că oamenii nu pot suporta prea multă realitate. Cele mai multe vieţi nu sunt decât o fugă de sine însuşi. Cei mai mulţi oameni preferă "adevărul staulului". Îşi vâră capul în iesle şi rumegă mulţumiţi până în ziua morţii. Iar alţii îi folosesc pentru propriile lor scopuri. Niciodată nu părăsesc staulul, niciodată nu ridică capul pentru a fi ei înşişi."

Frank Herbert, Copiii Dunei vol.I

Mai e nevoie de cuvinte?

Poveste de suflet

2010-01-11T06:03:00.000+02:00

Prieteni, în lumea noastră de oglinzi strâmbe, măşti groteşti şi haite de şobolani, minunile sunt rare. Pe mine m-a dăruit Dumnezeu (pentru a treia oară în viaţă!) cu un miracol de inimă şi suflet. Şi - ca de fiecare dată - am rămas fără cuvinte în faţa frumuseţii cu care ne-a dăruit El şi de care ne batem joc zilnic.

Întâmplarea a făcut să cunosc o tânără domnişoară. Şi să petrec - de nevoie, în ultimele trei luni şi jumătate - destul de mult timp cu ea. Arătoasă, deşteaptă, "bunoacă" (cum zic golanii la mine în cartier), cu mintea sprinţară şi cuvintele la ea, ce mai, o încântare de fată.

(Ho, perverşilor îmbătrâniţi în rele! Mai că-mi poate fi copil, e mai mare decât Popescu jr. cu doar doi ani şi jumătate, nu vă gândiţi la prostii!)

Aşadar, o companie încântătoare pentru ore lungi şi, de ce să nu recunosc, obositoare. Şi care m-a făcut curios: "faţada este plăcută, OK; ce se ascunde dincolo de ea?"

Am plecat în explorare cu sentimentul pe care probabil l-a avut Dr Livingstone în căutarea sa după izvorul Nilului. Nu e uşor lucru să pătrunzi în intimitatea altui om. Mulţi au nevoie de o viaţă întreagă - şi nici atunci nu reuşesc. Eu aveam la dispoziţie doar câteva pauze de 2 ţigări în fiecare zi - şi o imensă determinare. Sunt îndrăgostit de oamenii care prezintă potenţial - cei care "ameninţă" să devină Oameni cu minte, suflet, bogăţie şi frumuseţe interioare; Oameni, la care alţii să se uite cu băgare de seamă, învăţând.

Oh, am rătăcit de multe ori cărarea. Am spus lucruri greşite, care au făcut-o să se strângă precum un arici. Am dat cu barda fără să vreau. Am ieşit în decor, cu glumiţe aiurea.

Fiecare eşec de acest fel îmi luminează, însă, drumul. Şi mă ajută să găsesc direcţia potrivită. Cu fiecare întâlnire (de fiecare dată mai lungă, mai plină, mai interesantă pe zi ce trecea), peisajul interior al unui suflet de om mi se deschidea mai mult. Iar eu mă apropiam de grădina interioară, de Oraşul Interzis, de locul în care un străin nu poate intra decât printr-un nesperat privilegiu acordat cu imperială generozitate de către gazdă.

E un gest de supremă încredere în acel străin - şi mai întotdeauna riscant. De câte ori v-aţi deschis în faţa unui prieten, pentru a descoperi cu durere că nu a meritat? Eu pot înţelege de ce oamenii fac acest lucru din ce în ce mai rar - dar nu pot decât să plâng la troiţa morţii sincerităţii şi încrederii.

Ei bine, eu am avut acest nesperat privilegiu. Sunt în situaţia străinului invitat în locul Unic - în suflet. Minunea asta mă umple de fiecare dată de recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Nu cred să existe pe lumea asta loc mai frumos decât în sufletul omului; şi nu cred să existe victorie mai mare în faţa nimicniciei condiţiei noastre de pasageri, trecători prin viaţă, decât să ajuţi un om să se deschidă către tine, să admită că e vulnerabil, imperfect, mic şi speriat. În lumea exterioară, de carcase de titan şi măşti de spectacol de groază, acestea sunt greşeli; în lumea mea, ele sunt orhideele, crinii, palmierii mei. Sunt ceea ce îmi face viaţa să merite trăită între semenii mei şi nu în sihăstrie. Mai mult decât atât nu-ţi poţi dori; poate doar să contribui direct la înmugurirea, înflorirea şi evoluţia unui om. Iar cei mai mulţi nu reuşesc asta nici măcar cu propria progenitură.

Prieteni, sunt un răsfăţat al sorţii. Prin graţia Domnului, un suflet de copil a decis că poate avea încredere în mine. Sunt un privilegiat; dar, oh, câtă responsabilitate pune asta pe umerii mei! De azi încolo, "a merge pe ca ouă" devine un biet eufemism. "Eu nu distrug corola de minuni a lumii", zicea Lucian Blaga. Eu mă simt imens de dator să-i urmez îndemnul. Sufletul unui om e o construcţie atât de delicată încât o boare de vânt îl poate răvăşi. Fiecare gest, fiecare cuvânt poate avea consecinţe grele. Iar eu ştiu bine că încrederea se câştigă - sau se pierde - mereu, cu fiecare gest, cu fiecare vorbă, cu fiecare privire.

Astfel de întâmplări, prietenii mei, alcătuiesc modul în care îmi hrănesc eu sufletul pe acest pământ. Ii mulţumesc Domnului că nu m-a lăsat flămând. Om fiind, nu pot decât să Îi promit că mă voi strădui să nu Îi stric munca.

Pentru că…

2010-01-06T08:29:00.000+02:00

… nu vreau nici măcar să-i mai scriu sau rostesc numele, îl poreclesc "Preşedintele morţilor". Care NU este şi al meu.

Amintiri prăfuite

2009-12-18T08:58:00.000+02:00

Se apropie aniversarea a 20 de ani de la Marea Îmbulzeală din Decembrie. Or să iasă din nou parpanghelii să plângă cu lacrimi cauciucate pe cei care au murit ca să poată ei să-şi bage mâna până dincolo de umăr. Cei care au supravieţuit se vor certa din nou cu cei care supravieţuit. Iar noi, poporul suveran, vom sta din nou prostiţi de scârbă întrebându-ne de ce trebuie să locuim în cea mai mare glumă proastă din lume.

Atunci, în decembrie 1989, aveam 22 de ani şi un copil de două luni. Eram acasă, departe de Bucureşti, privind la televizor plecarea cu elicopterul. Apoi "invazia teroriştilor" şi apelurile la "apărarea revoluţiei". Aşa că, tânăr nebun şi fără minte, m-am hotărât: mă urc în tren şi plec la facultate, în Bucureşti, să "apăr revoluţia".

Jumătatea mea, care tocmai ce alăpta viitorul naţiunii, mi-a sărit în cap: "Eşti nebun? Pleci la Bucureşti? De unul singur? Păi cu mine cum rămâne?" "Tu fată" i-am spus "avem un copil. Rămâi aici, dacă mi se-ntâmplă ceva să aibă măcar un părinte!" "Nici vorbă", mi-a răspuns (când îi intră ceva în cap, pas să o mai convingi!) "suntem împreună, trăim împreună, murim împreună". Aşa că pe la 10 noaptea ne urcam în trenul spre Bucureşti, cu gând să "apărăm revoluţia". În care scop, evident, am cumpărat bilete la preţ întreg.

În tren naşul mai întâi s-a crucit (măi copii, unde mergeţi voi la moarte?), apoi s-a mai crucit o dată (sunteţi studenţi, la ce v-aţi mai luat bilete? - pe vremea aia studenţii, percepuţi ca cei care au pornit răsturnarea lui Ceauşescu, se bucurau de o apreciere deosebită), după care ne-a lăsat în pace. Eram prea nebuni ca să mai poată înţelege ceva.

La Bucureşti ne-am adunat la facultate, în Polizu. Ne-am organizat. Am primit AKM-uri şi am început să facem de gardă. Noi, băieţii, cei cu armata făcută. Fetele alergau printr-un oraş în haos deplin, legitimate la 5 - 6 filtre "anti-terorişti", cu genţile pline de sandvişuri şi termosuri cu ceai fierbinte pentru băieţii cei eroici şi milităroşi care le salvau.

Fata mea înghiţea usturoi după usturoi şi stătea cu comprese reci, să i se oprească lactaţia. Telefoane ioc, speram doar ca bunicii să aibă grijă de copil. Şi ne alintam cu ideea că, la o adică, el măcar se va putea mândri cu doi părinţi eroi.

Apoi studenţii au devenit, brusc, duşmanii democraţiei. Şi li s-au plantat târnăcoape în capete şi bâte pe spinări.

Iar acum Boc e prim-ministru. Finis coronat opus.

Incalificabilul vot calificat

2009-12-10T08:41:00.000+02:00

Ca şi în alte ocazii la fel de elective, şi de data asta s-au pus în discuţie varii teme legate de modul de a vota: să fie obligatoriu au ba? Să votăm doar noi, "partizanii" care încă rezistăm tuturor relelor aruncate pe capul nostru de politicieni? Ori să dăm voie celor care de prea mult bine au trecut (legal, ilegal) graniţa să ne determine soarta (pe care ei nu o împărtăşesc) de acolo, din depărtări senine? Oare n-ar fi bine să avem "greutăţi" diferite ale votului, în funcţie de muzica ascultată, numărul de clase trecute cu bunăvoinţa (dez)interesată a profesorilor, zona geografică sau tipul de localitate în care avem domiciliul de pe bucata de plastic colorat pretenţios denumită "buletin"?

După capul meu, fiecare are dreptul la un vot, pentru că - în faţa legii - toţi ar trebui să fim egali. Fiecare dintre noi are o influenţă asupra "trebilor cetăţii", la fel cum "cetatea" are influenţă asupra oricăruia dintre noi, aflători pe pământ românesc cu termen nelimitat ori numai în vacanţe.

Dar dacă avem acest drept - şi-l avem - cred de asemenea că avem obligaţia morală de a demonstra un minim de responsabilitate când ni-l exercităm. Nu putem avea pretenţia de a influenţa viaţa concetăţenilor dacă nu ne-am demonstrat întâi noi demni de a folosi acest drept. Ori, după mine, această minimă demonstraţie se face după două criterii, aplicabile simultan:
- să fii cu impozitele la zi în România;
- să demonstrezi că ştii să scrii şi să citeşti.

E adevărat, poate că aceste condiţii elimină din viaţa publică câteva categorii de cetăţeni. Eu zic însă că abia doar cei care fac această dovadă pot fi numiţi "cetăţeni". Ce cetăţean e acela care nu îşi plăteşte impozitele? Dacă nu participă la eforul general, nu are de ce să pretindă să decidă, pentru că neplata impozitelor denotă nepăsare. Iar dacă nu ştii scrie / citi, ce pretenţii de decizie informată poţi avea? Votul de mai mult decât o ştampilă pe o hârtie - e o hotărâre pentru viitor. Neinformat, nu ai cum decide corect (pentru tine, în primul rând) decât din întâmplare.

Dar să lăsăm poveştile - trăim totuşi în România, ţara lui Guţă, a lui Văru' Săndel şi a lui "Un fleac! I-am ciuruit"...

O ţară schizofrenică

2009-12-07T09:17:00.001+02:00

Indiferent cine "iese" preşedinte, rezultatul final este o ţară schizofrenică. O ţară împărţită între mitul Salvatorului, al Celui Care Dă, al Celui Care Îşi Asumă Responsabilitatea şi mitul stăpânirii propriului destin.

A-ţi lua în mâini soarta este un gest aproape de inconştienţă. Decizia frige, teama te umple de transpiraţie rece, nu dormi nopţile. Nu e simplu să-ţi fii propriul stăpân.

De aceea înţeleg teama celor cinci milioane care au preferat să transfere responsabilitatea deciziilor către un singur om. De fapt, către un singur simbol. E de departe preferabil să poţi înjura pe altcineva când îţi merge prost, decât să fii confruntat cu eşecul propriilor fapte.

O jumătate de Românie aşteaptă salvarea de la oricine altcineva decât de la sine însăşi. Asta este cea mai mare problemă a noastră. Incapacitatea de a ne asuma propriile fapte; dorinţa de a dormi bine, fără mustrări de conştiinţă, traşi la edec de altcineva. Indiferent cine-o fi acest "altcineva". Dacă pentru a atinge acest obiectiv e nevoie de Udrea, Videanu sau Boc, aşa să fie!

Paralele inegale

2009-12-02T07:10:00.001+02:00

Iliescu: Coposu vine cu moşierii
Băsescu: Voiculescu, Vântu şi Patriciu vor să privatizeze sarea, Poşta şi Transgazul

Iliescu: Eu lupt împotriva moşierilor şi a foştilor industriaşi
Băsescu: Eu lupt împotriva mogulilor

Iliescu: Nu ne vindem ţara
Băsescu: Nu voi permite privatizările frauduloase

Iliescu: noi muncim, nu gândim
Băsescu: (măcar nu zice, deşi o aplică)

Iliescu: Chem oamenii de bine la contramanifestaţii
Băsescu: (nu zice nimic; tulburările sunt organizate de subordonaţi)

Iliescu - fost nomenclaturist comunist
Băsescu - fost nomenclaturist comunist

Barem Iliescu ştia să facă trebi d'astea, frate! Acum toate manifestaţiile "spontane" au aşa un aer amatoricesc!...

Fişa postului

2009-11-27T10:10:00.003+02:00

Puţină lume înţelege ce e aia "fişa postului"; şi mai puţini ştiu că ea defineşte ce vrei tu, ca decident, de la omul în cauză. Şi mai nimeni nu pare a şti că la fişa postului se ajunge plecând de la esenţă: ce înseamnă postul în cauză în viaţa organizaţiei şi ce aport trebuie să aibă omul la succesul organizaţiei.

Obiceiul (mă rog, obiceiul celor puţini care mai au habar de acest document) este să zică "ai de făcut aia, ailaltă şi asta pentru că aşa cred eu". Dar menirea acelui post... n-o mai ia nimeni în considerare. De-aia ajung tot felul de nechemaţi în locuri în care nu au ce căuta: morocănoşi la Relaţii cu Publicul, piţipoance la Marketing, bâlbâiţi agramaţi la Relaţii Externe.

Cam aşa stă treaba şi cu postul de preşedinte al ţării: apreciem candidaţii ca şi cum am socoti cât de "bună" e vecina de la 3; îi căutăm să fie "cu noi, dintre noi, pentru noi", "om de-al nostru, din popor", fără a ne pune vreo clipă întrebarea "bă, da' ăsta ce are de făcut?"

Ei bine, am o veste rea pentru bizoni: un om "dintre noi" n-are ce căuta acolo, sus. E poate cea mai proastă soluţie. E ca şi cum un patron incult, manelist, nespălat şi analfabet ar angaja în serviciul Relaţii Externe unul exact ca el. Păi cum să stea de vorbă un potenţial partener cu momâia puţitoare, râgâitoare şi plină de "lănţicuri" şi ghiuluri?

Mutatis mutandis, acolo sus e cam la fel. Un om din popor îşi poate pierde răbdarea fără mari consecinţe; un preşedinte n-are voie să-şi piardă răbdarea. Un om din popor are voie să fie paranoic, doar îşi enervează vecinii. Un preşedinte paranoic îşi distruge ţara. Unul "dintre noi" are dreptul să o ţină langa pe-a lui până în pânzele albe; în cel mai rău caz îşi ruinează familia şi se mută la baracă. Un preşedinte încăpăţânat îşi falimentează ţara.

Omul care reprezintă statul român trebuie să satisfacă cerinţele noastre, ale votanţilor, da. Dar el trebuie să fie acceptat în comunitatea internaţională a preşedinţilor, regilor, prim-miniştrilor, şeicilor, hanilor, foşti sau actuali, pentru că fără această acceptare nu este izolat doar el - o întreagă ţară este izolată. Iar această comunitate are reguli stricte, multe şi complicate (nu stau să discut acum dacă şi câte dintre aceste reguli sunt artificiale, absurde sau cretine, ideea e că trebuie respectate dacă nu vrei ca ţara ta să fie tăiată de la resurse). Ca atare, poa' să se manelească până dimineaţa şi să-l iubească Bercea Mondialu' cu tot 'boborul" - popularitatea în interior nu aduce automat recunoaştere în exterior. Iar potrivirea pe postul de bulibaşă nu înseamnă în nici un caz potrivirea şi pe postul de preşedinte.

Alegerile noastre stau sub semnul emoţiei. Am avut "un preşedinte pentru liniştea noastră", am avut un preşedinte "dintre noi, pentru noi", am avut un "preşedinte-jucător". N-am avut - încă - un Preşedinte.

Amintiri din viitor

2009-11-25T10:01:00.000+02:00

Să presupunem că Băsescu ia al doilea mandat. Ce se poate întâmpla?
- Johannis rămâne primar de Sibiu, dar oraşul începe să primească din ce în ce mai puţini bani de la buget;
- Negoiţă (sau altul ca el) este re-desemnat prim-ministru;
- Parlamentul cedează, PD-L are guvern minoritar şi este şicanat în (mai) orice iniţiativă legislativă (să nu uităm "profesionalismul profesorului de drept constituţional" Boc). Instabilitatea şi criza se adâncesc;
sau
- Parlamentul nu cedează, cad 2 guverne, avem alegeri anticipate. Previzibil, structura Parlamentului va fi cam aceeaşi. Instabilitatea şi criza se adâncesc. În guvern vor fi iarăşi Udrea, Videanu, Pogea et co. Sau alţii ca ei.

Să trăim bine, ha??!?

Pauză tehnică

2009-11-23T06:41:00.003+02:00

Dezamăgirea e prea mare şi vine din prea multe părţi, de la rezultat la Crin însuşi. Iau o mică vacanţă, să pot digera realitatea.

LE: ca să mai pot privi în oglindă fără sa văd un dobitoc (discursul lui Crin a fost jenant) îmi aplic teoria votului util. În 6 ies şi, ţinându-mă de nas şi cu un antivomitiv în prealabil, îl votez pe Geoană. Nu neapărat anti-Băsescu (deşi e şi asta) ci pentru că PSD-ul are mai multe găşti care se controlează reciproc şi îşi mai dau peste degete. PD-L are o singură gaşcă pe care nu o trage de zgardă nimeni. Doar că de data asta nu mai am curaj să mai îndemn pe cineva să facă sau să nu facă într-un anume fel. Să-i ia dracu' pe toţi.

Ichneumonidae species var. romaniae

2009-11-09T09:40:00.004+02:00

Pentru cine nu ştie, ihneumonidele sunt viespi parazite. Având un ovipozitor (canal de depunere al ouălor) foarte lung şi dur, ca un ac de seringă, ihneumonidele injectează larvele altor specii cu propriile progenituri care cresc - şi se hrănesc - în/din înseşi gazdele lor. La final, când larvele viespilor parazite sunt gata să se transforme în adulţi şi după ce au consumat toate organele interne ale gazdei, acestea părăsesc corpul în care au crescut lăsând în urmă o formă de larvă fără nimic înăuntru, o coajă goală umplută cu aer.
***

Înapoi la minunata noastră clasă politică. Democraţia este o stare ciudată a societăţii care de cele mai multe ori exclude armonia de opinii. Există câţiva poli de putere, de obicei cu tendinţe şi păreri diferite, între care se stabileşte un echilibru: nici unul nu îşi poate impune total opiniile, fiecare reuşeşte câte ceva din ce şi-a propus iar societatea se alege cu o rezultantă oarecum vectorială care îndeobşte este îndreptată către "înainte", aşa cum este definit "înaintele" în acel moment.

Ca un astfel de echilibru instabil să fie posibil, cei care au creat acest sistem au introdus în el nişte mecanisme de control, ceea ce americanii denumesc "checks and balances": parlamentul cu cele două camere ale sale, preşedinte, Curtea Constituţională, DNA, Parchet... mulţi poli de putere (putere egal capacitatea de a transforma o părere într-un fapt obligatoriu pentru întreaga naţiune) care se contrabalansează reciproc, păstrând societatea oarecum "pe linie".

Se contrabalansează, da; dar numai dacă posturile în cauză sunt ocupate de oameni puternici, care îşi înţeleg rolul şi responsabilităţile şi care sunt capabili să se ţină de ele.

Ce se întâmplă în caz contrar?

Uneori apare în vârful sistemului câte un om extrem de puternic. El, ca natură. Care este decis să-şi supună întreaga construcţie democratică, pentru a-şi vedea mai uşor scopurile atinse. Care scopuri pot fi foarte nobile, să fim bine înţeleşi, dar asta nu-i face pe aceşti oameni mai puţin periculoşi. Pentru că îşi transferă iluziile, frustrările şi confuziile personale în destinul unei întregi naţiuni. În fond, dacă sapi în istorie, ai să vezi că Hitler dorea măreţie pentru Germania, Mussolini vroia o Italie puternică...

Ei bine, cum decurg lucrurile? Omul în cauză îşi creează, în interiorul fiecărei instituţii, câte o structură paralelă, neoficială. Ca un cancer. Ca o larvă de ihneumonidă. Cât timp Omul e la putere, structura paralelă creşte şi se înmulţeşte nevăzut, deturnând energiile şi resursele instituţiei-gazdă şi conducând-o ca un extraterestru malefic care comandă un zombi.

Aici apare pentru prima dată fractura între formal (aparenţa instituţiilor) şi funcţional (ce fac de-adevăratelea oamenii care intră în componenţa acelor instituţii): dacă formal totul e în ordine (există Preşedinţi ai camerelor Parlamentului, există preşedinte de partid, există Procuror-Şef), funcţional nimic nu mai e în ordine: oamenii care deţin puterea de a transforma gândul (documente şi păreri) în fapte obligatorii pentru întreaga naţiune (legi, ordonanţe, dosare penale) acţionează în interesul Creierului şi nu după regulile care ar trebuie să constituie obligaţiile lor de serviciu. Formal, instituţiile există; funcţional, ele sunt în dizolvare, sunt blocate sau pur şi simplu nu există (în sensul în care nu mai fac nimic din ceea ce ar trebui să facă într-o societate normală la cap).

De aici încolo ţine de fiecare dintre noi, simplii spectatori, dacă suntem capabili să vedem dincolo de suprafaţă sau dacă ne lăsăm orbiţi de figuraţia instituţională. Dacă reacţionăm sau ne lăsăm duşi de teatrul ieftin al clonelor malefice.

Un exemplu (atât de limpede încât ar trebui să zgârie retina) este soarta organismului politic numit PD-L. Cu ani în urmă, PD era un partid viu, cu dispute, cu multipli lideri, cu curente interne, un organism care respira, trăia şi producea efecte. Apoi "Petre Roman eşti cel mai tare" a fost dat jos şi în PD a început construcţia mecanismelor paralele. Efectul este vizibil în aceste zile: PD nu mai e demult un partid politic care luptă pentru putere, pentru a-şi pune în aplicare ideile (bune, proaste, nu contează) de guvernare. A rămas coaja, forma, imaginea. Funcţionalitatea lui a fost redusă la sprijinirea necondiţionată a lui Traian Băsescu, indiferent ce spune, face, sau crede acesta. PD-L nu mai are demult idei proprii, nu mai are curente interne, nu mai are facţiuni, nu mai are dezbateri interne. Nu mai e viu. Structurile lui interne au fost parazitate şi mai apoi înlocuite de specimene precum Hoară, Vişan, Ridzi, Udrea, Boureanu et comp. care acţionează ca repetitoarele de ecou.

PD-L e un partid mort. O formă fără nimic înăuntru, în afara structurilor parazite care au preluat controlul. De câtă vreme nu aţi mai auzit păreri contrare celor ale Creierului emise dinspre PD-L?

Acest fenomen de parazitare-înlocuire s-a produs sub ochii noştri. PD a murit sub privirile noastre. Ce mă împiedică să cred, extinzând logica asta, că fenomene similare s-au putut petrece şi cu alte instituţii? Păi, nimic nu mă împiedică. Mi se pare chiar cu tărie că la fel se comportă DNA, Parchetul General şi - bănuiesc eu - şi "serviciile". Nu se poate? Ba se poate. Nu-ţi trebuie legiuni de zombi (fenomenul din PD-L, invazia carcalacilor, se explică prin faptul că pe un cadavru de obicei prosperă astfel de necrofagi), îţi trebuie câţiva, plasaţi în posturi-cheie. Preluarea instituţiei-zombi este un fleac după asta.

Aţi mai sesizat un alt mecanism? Creierul are zombi nu doar în instituţii; el are oameni plasaţi şi în rândul adversarilor. Care creează acolo, nevăzuţi dar periculoşi, o tumoare. Extirparea ei poate aduce moartea organismului-gazdă, dacă operaţia este amânată prea mult şi dacă acesta nu este puternic, viu, imunizat, cu circulaţie internă solidă.

Poate puţini ştiu, de exemplu, că Elena Udrea a fost membru PNL înainte de a ajunge la PD. "Liberalii lui Băsescu" au parazitat PNL, iar extirparea tumorii din corpul acestui partid i-ar fi putut produce moartea clinică (precum a păţit PNŢCD, de exemplu, deşi din alte cauze) dacă liberalii n-ar fi avut o democraţie internă suficient de bine consolidată pentru a opri hemoragia de resurse la timp.

Mai vreţi exemple? Anghel Iordănescu, Gabriel Oprea şi alţii, în interiorul PSD, de pildă. Or mai fi şi alţii, nu ştiu. Dar - interesant - PSD rezistă, printre altele, şi datorită mult-huliţilor baroni locali. Structural, PSD nu e un mamifer cu un singur creier şi o singură inimă; el seamănă mai degrabă cu o caracatiţă (dar nu în sensul obişnuit în politica noastră!), care are centri nervoşi multipli. Ca şi animalul în cauză, PSD poate pierde un întreg membru fără a muri.

Tot ceea ce v-am spus aici se întâmplă azi, printre noi, sub ochii noştri. Este motivul principal pentru care nu pot accepta încă un mandat Băsescu: cu încă 5 ani la dispoziţie, lipsit de adversari pe măsură, cu o parte din instituţii deja parazitată, cine ştie unde vom ajunge? Eu unul nu vreau să aflu pe pielea mea.

Încurajator este, însă, antidotul: ca şi în cazul celor două partide, un început de democraţie, un pic de dezbatere liberă de idei, un număr de interese contradictorii sunt vaccinuri suficiente pentru a preveni infestarea. Iar libera exprimare, libera acţiune ne vin - nu-i aşa? - natural.

Completare, 25 noiembrie: multumesc domnului Calin Popescu-Tariceanu pentru ca, la emisiunea "Sinteza Zilei" din 24/11, a confirmat mecanismul descris mai sus relatand cum i-a amenintat Basescu pe liberali ca ii distruge prin hemoragia grupului Stolojan-Flutur, in 2006 (cred).

Preşedintele dezbinării noastre

2009-10-27T08:13:00.001+02:00

Chiar dacă îl detest pe Băsescu, nu-l cred un pui de Hitler sau de Mussolini. Sunt mai degrabă înclinat să cred că e haotic, decât dictator în devenire. Ceea ce, suprapus pe natura lui certăreaţă, dă această impresie.

De fapt, principalul meu reproş la adresa lui este exact firea certăreaţă. Mai exact, consecinţele ei la nivel naţional.

Acum cinci ani trăim cu impresia că Băsescu, fapt rar, are principii. Pe care şi le urmează neabătut, indiferent de obstacolele care-i apar. Nici acum nu sunt perfect convins de contrariu şi cred că mişcările absolut catastrofice de imagine în ultima lui vreme sunt subsumate strict obiectivului imediat - câştigarea alegerilor - urmând ca împlinirea binelui naţional să o reuşească în al doilea mandat.

Problema mea cu el este chiar asta: binele naţiunii, aşa cum îl vede el, nu este şi al meu personal. Dar pe el îl doare la cinci centimetri în afara cotului de acest lucru.

Băsescu este insul nepotrivit la locul nepotrivit. A fost probabil foarte bun pe vapor. Ar fi fost un minunat general în al doilea război mondial. S-ar evidenţia magna cum laudae în calitate de şef de celulă teroristă. Ca preşedinte de ţară europeană este pur şi simplu inadecvat.

Politica ("arta de a organiza viaţa cetăţii", după vechi greci) înseamnă în mare măsură compromisuri care nu compromit (mă rog, ai noştri politicieni au uitat ultima parte, dar asta e încadrabil la capitolul "bolile copilăriei"); înseamnă negocieri, înseamnă să ştii să renunţi la ceva pentru a câştiga altceva, înseamnă arta găsirii zonei comune şi nu a zonelor de separaţie. Înseamnă să alungi agresivitatea pentru înţelepciune şi orgoliul pentru rezultate.

Unde îşi are Băsescu locul în imaginea de mai sus? Nicăieri. Vrerea de bine nu este acelaşi lucru cu făcutul de bine. El a vrut mult. A şi reuşit? Nu. Din ceea ce spunea acum cinci ani că-şi doreşte, Băsescu nu a dus nimic la capăt. Nimic.

Stai aşa, ar spune o prietenă băsescianistă convinsă, păi cum să reuşească dacă mai toţi sunt împotriva lui şi-i pun beţe în roate?

Bună întrebare. Iar răspunsul este: nu are cum. Şi asta este exclusiv vina lui. Ca preşedinte, într-un post politic, poţi aduce la realitate parte din proiectele proprii (mai niciodată pe toate) doar prin negocieri, prin înţelegere, prin compromisuri şi discuţii. Or, Băsescu nu poate, prin natura sa, decât să intre în conflicte. Cu toată lumea. Pentru el, negocierea - principalul instrument de lucru politic în democraţie - nu există. De aceea nici nu are vreun rezultat, după cinci ani. E ca şi cum un mecanic s-ar feri ca dracu' de tămâie să pună mâna pe chei fixe şi cu clichet, utilizând exclusiv ciocanul. Ce maşină ar mai merge, după o astfel de "reparaţie"?

Este natural să ai adversari. Este complet idiot să te lupţi cu ei până în pânzele albe, pentru că asta îţi compromite definitiv şansele să obţii ce vrei. Şi, odată cu asta, şi pe ale noastre de a trăi măcar aproximativ acceptabil.